Capitolul 1 – Sfintele Scripturi

Capitolul 2 – Dumnezeu și Sfânta Treime

Capitolul 3 – Decretul lui Dumnezeu

Capitolul 4 – Creația

Capitolul 5 – Providența divină

Capitolul 6 – Căderea omului, păcatul și pedeapsa

Capitolul 7 – Legământul lui Dumnezeu

Capitolul 8 – Isus Christos – Mijlocitorul

Capitolul 9 – Liberul arbitru

Capitolul 10 – Chemarea eficace

Capitolul 11 – Justificarea

Capitolul 12 – Înfierea

Capitolul 13 – Sfințirea

Capitolul 14 – Credința mântuitoare

Capitolul 15 – Pocăința întru viață și mântuire

Capitolul 16 – Faptele bune

Capitolul 17 – Perseverența sfinților

Capitolul 18 – Siguranța harului și a mântuirii

Capitolul 19 – Legea lui Dumnezeu

Capitolul 20 – Evanghelia și extinderea harului ei

Capitolul 21 – Libertatea creștină și libertatea conștiinței

Capitolul 22 – Închinarea creștină și ziua Domnului

Capitolul 23 – Despre jurăminte

Capitolul 24 – Guvernarea civilă

Capitolul 25 – Căsătoria

Capitolul 26 – Biserica

Capitolul 27 – Părtășia sfinților

Capitolul 28 – Botezul și Cina Domnului

Capitolul 29 – Botezul

Capitolul 30 – Cina Domnului

Capitolul 31 – Viața după moarte și învierea morților

Capitolul 32 – Judecata finală

Semnatarii


Capitolul 1 – Sfintele Scripturi

1. Sfânta Scriptură este singurul standard, suficient, sigur și fără greșeală în ceea ce privește cunoașterea, credința și ascultarea mântuitoare[1].

Existența lumii, lucrările creației și ale providenței demonstrează atât de clar bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, încât toți oamenii rămân fără nicio scuză înaintea Lui; totuși, aceste semne incontestabile nu sunt suficiente pentru a oferi cunoașterea lui Dumnezeu și a voinței Sale necesară pentru mântuire[2]. Prin urmare, lui Dumnezeu i-a făcut plăcere ca în diferite momente și în felurite modalități, să se descopere pe Sine Însuși și să arate bisericii care este Voia Sa[3]. De asemenea, pentru a păstra și răspândi adevărul cât mai bine și pentru a întemeia și mângâia biserica cu o mai mare siguranță în lupta împotriva corupției cărnii, răutății lui Satan și a lumii, Dumnezeu a așezat în totalitate această revelație a Sa în formă scrisă.

Prin urmare, Sfânta Scriptură este absolut necesară, deoarece căile de odinioară prin care Dumnezeu și-a revelat Voia au încetat să se mai manifeste[4].

2. Sfânta Scriptură, sau Cuvântul scris al lui Dumnezeu cuprinde toate cărțile Vechiului și Noului Testament. Acestea sunt:

VECHIUL TESTAMENT: Geneza, Exod, Leviticul, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecătorii, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Împărați, 2 Împărați, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi.

NOUL TESTAMENT: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda, Apocalipsa.

Toate aceste cărți ne sunt lăsate prin inspirația lui Dumnezeu spre a fi standardul credinței și a vieților noastre[5].

3. Cărțile numite în mod obișnuit apocrife nu au fost date prin inspirație divină, și, prin urmare, nu fac parte din canonul Scripturii. Astfel, ele nu au nicio autoritate în Biserica lui Dumnezeu și nu trebuie să fie recunoscute și nici folosite în alt fel decât sunt folosite orice alte scrieri umane[6].

4. Autoritatea Sfintei Scripturi ne obligă să ne încredem în cuvintele ei. Această autoritate nu depinde de mărturia vreunei persoanei sau vreunei biserici, ci autoritatea emană numai de la Dumnezeu, Autorul și Adevărul Însuși. Prin urmare, trebuie să ascultăm de Sfânta Scriptură pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu[7].

5. Mărturia bisericii lui Dumnezeu ne poate convinge să adoptăm un respect înalt față de Sfânta Scriptură. Mai mult decât atât, caracterul ceresc al conținutului, puterea adevărului, măreția stilului, armonia tuturor părților componente, accentul central pe acordarea întregii laude numai lui Dumnezeu, revelația deplină a singurei căi de mântuire și multe alte calități incomparabile și perfecțiuni complete, toate oferă dovezi abundente că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar și așa, deplina noastră încredere și asigurare cu privire la autoritatea divină a Scripturii provine numai din lucrarea interioară a Duhului Sfânt, care mărturisește prin și despre Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre[8].

6. Întreg sfatul lui Dumnezeu cu privire la ceea ce este esențial pentru gloria Sa și pentru mântuirea, credința și viața omului, este fie afirmat în mod explicit, fie este conținut în mod necesar în Sfintele Scripturi. Nimic nu va fi vreodată adăugat la Scriptură, fie că ar fi vorba despre o descoperire a Duhului sau vreo tradiție umană[9]. Cu toate acestea, recunoaștem că iluminarea interioară a Duhului lui Dumnezeu este necesară pentru o înțelegere mântuitoare a ceea ce este revelat în Cuvânt[10].

Recunoaștem că unele aspecte privind închinarea și guvernarea bisericii sunt comune acțiunilor și formelor de organizare umană, totuși, acestea toate trebuie ordonate după înțelepciunea creștină, urmând regulile generale ale Cuvântului care trebuie întotdeauna respectate[11].

7. Unele lucruri din Scriptură sunt mai clare decât altele, iar unii oameni înțeleg învățătura ei mai clar decât alții[12]. Totuși, lucrurile care trebuie cunoscute, crezute și ascultate în vederea mântuirii sunt atât de clar expuse și explicate într-o parte sau alta a Scripturii încât atât cei educați cât și cei needucați pot obține o înțelegere suficientă a acestora prin utilizarea adecvată a mijloacelor obișnuite[13].

8. Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică, limba nativă a poporului lui Dumnezeu din vechime[14]. Noul Testament a fost scris în greacă, care la momentul în care a fost scris era cea mai cunoscută limbă din lume. Aceste Testamente au fost inspirate direct de către Dumnezeu și prin grija și providența Sa unică au fost păstrate neatinse de-a lungul veacurilor. Prin urmare, ele sunt adevărate și pline de autoritate, astfel încât în orice controversă bisericească, slujitorii să poată apela la ele[15].

Toți credincioșii au nu numai dreptul, dar și obligația să le citească[16] și să le cerceteze cu frică de Dumnezeu[17]. Nu toți credincioșii cunosc limbile originale în care a fost scrisă Scriptura, așa că Biblia trebuie tradusă în limba vorbită a fiecărei națiuni în fața cărora este prezentată[18]. În acest mod, Cuvântul lui Dumnezeu poate locui pe deplin în toți oamenii, pentru ca aceștia să i se închine într-un mod acceptabil și prin răbdarea și mângâierea oferită de Cuvânt să capete speranță[19].

9. Regula infailibilă pentru interpretarea Scripturii este Scriptura însăși. Prin urmare, atunci când există o întrebare legată de semnificația vreunui verset (fiecare verset are un singur sens, nu mai multe), el trebuie înțeles în lumina altor versete care vorbesc mai clar despre același subiect[20].

10. Judecătorul suprem prin care trebuie soluționate toate controversele religioase și prin care putem evalua decretele conciliilor, opiniile scriitorilor, învățăturile umane și interpretările individuale și în a cărui judecată trebuie să ne odihnim, nu este altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. Numai Cuvântul lui Dumnezeu este locul unde credința noastră se poate ancora definitiv[21].


[1] 2 Timotei 3:15-17; Isaia 8:20; Luca 16:29, 31; Efeseni 2:20.

[2] Romani 1:19-21; Romani 2:14, 15; Psalmul 19:1-3.

[3] Evrei 1:1.

[4] Proverbe 22:19-21; Romani 15:4; 2 Petru 1:19,20.

[5] 2 Timotei 3:16.

[6] Luca 24:27, 44; Romani 3:2.

[7] 2 Petru 1:19-21; 2 Timotei 3:16; 1 Tesaloniceni 2:13; 1 Ioan 5:9.

[8] Ioan 16:13,14; 1 Corinteni 2:10-12; 1 Ioan 2:20, 27.

[9] 2 Timotei 3:15-17; Galateni 1:8,9.

[10] Ioan 6:45; 1 Corinteni 2:9-12.

[11] 1 Corinteni 11:13, 14; 1 Corinteni 14:26, 40.

[12] 2 Petru 3:16.

[13] Psalmul 19:7; Psalmul 119:130.

[14] Romani 3:2.

[15] Isaia 8:20.

[16] Faptele Apostolilor 15:15.

[17] Ioan 5:39.

[18] 1 Corinteni 14:6, 9, 11, 12, 24, 28.

[19] Coloseni 3:16.

[20] 2 Petru 1:20, 21; Faptele Apostolilor 15:15, 16.

[21] Matei 22:29, 31, 32; Efeseni 2:20; Faptele Apostolilor 28:23.

Capitolul 2 – Dumnezeu și sfânta Treime

1. Domnul Dumnezeul nostru este Unul și singurul Dumnezeu viu și adevărat[1]. El există în și prin El Însuși[2] și este infinit în ființă și în perfecțiune. Esența Lui nu poate fi înțeleasă de nimeni în afară de El[3]. El este un Duh perfect pur[4]. El este invizibil și nu are corp, părți sau emoții schimbătoare (sau pasiuni). Numai El are nemurirea, locuind într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia[5].

El este neschimbabil[6], etern[7], de nepătruns, atotputernic[8], infinit în orice lucru, absolut sfânt[9], perfect înțelept, complet liber, complet absolut. El lucrează toate lucrurile după sfatul propriei Sale voințe neschimbate și complet drepte[10], toate acestea pentru propria Sa glorie[11]. El este Cel mai iubitor, milostiv, plin de har și răbdător. El este plin de bunătate și de adevăr, iartă nelegiuirea, fărădelegile și păcatul. El îi răsplătește pe cei care Îl caută cu sârguință[12]. În același timp, El este perfect drept și înspăimântător în judecățile pe care Le face[13]. El urăște toate păcatele[14] și nu-i va cruța pe cei care sunt vinovați[15].

2. Dumnezeu are toată viața[16], slava[17], bunătatea[18] și binecuvântarea în și din Sine; El singur este atot-suficient în Sine.

El nu are nevoie de nicio făptură pe care a făcut-o și nici nu-și extrage gloria din ele[19]. În schimb, El își demonstrează propria glorie în om, prin om și asupra omului[20].

El stăpânește cu suveranitate asupra tuturor creaturilor, acționează prin ele, pentru ele sau asupra lor după bunului Lui plac[21]. Înaintea Lui totul este gol și descoperit[22].

Cunoașterea Lui este infinită și infailibilă.

El nu depinde de nicio făptură, așa că pentru El nimic nu este incert sau la întâmplare[23].

El este absolut sfânt în toate planurile Sale și în toate lucrările sau poruncile Lui[24]. Îngerii și ființele umane îi datorează toată închinarea, slujirea și ascultarea, precum și orice lucru căruia Lui îi face plăcere să-l ceară de la acestea[25].

3. Această Ființă divină și infinită este formată din trei Persoane reale[26]: Tatăl, Fiul (sau Cuvântul) și Duhul Sfânt[27]. Acestea Trei au aceeași substanță, putere și eternitate, fiecare având întreaga esență divină, fără ca această esență să fie divizată[28]. Tatăl nu derivă din nimeni, nu este născut și nici nu are spiță de neam. Fiul este născut din veșnicie de Tatăl[29]. Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul[30]. Toate Cele Trei Persoane sunt infinite, fără început, și, prin urmare, sunt un singur Dumnezeu, care nu poate fi despărțit în natură și ființă.

Cu toate acestea, aceste Trei Persoane se disting prin mai multe caracteristici și relații personale diferite. Acest adevăr al Sfintei Treimi este temelia întregii noastre părtășii cu Dumnezeu și a mângâietoarei noastre dependențe de El.


[1] 1 Corinteni 8:4, 6; Deuteronom 6:4.

[2] Ieremia 10:10; Isaia 48:12.

[3] Exod 3:14.

[4] Ioan 4:24.

[5] 1 Timotei 1:17; Deuteronom 4:15, 16.

[6] Maleahi 3:6.

[7] 1 Împărați 8:27; Ieremia 23:23; Psalmul 90:2.

[8] Geneza 17:1.

[9] Isaia 6:3.

[10] Psalmul 115:3; Isaia 46:10..

[11] Proverbe 16:5; Romani 11:36.

[12] Exod 34:6, 7; Evrei 11:6.

[13] Neemia 9:32, 33.

[14] Psalmul 5:5, 6.

[15] Exod 34:7; Naum 1:2, 3.

[16] Ioan 5:26.

[17] Psalmul 148:13.

[18] Psalmul 119:68.

[19] Iov 22:2, 3.

[20] Romani 11:34-36.

[21] Daniel 4:25, 34, 35.

[22] Evrei 4:13.

[23] Ezechiel 11:5; Faptele Apostolilor 15:18.

[24] Psalmul 145:17.

[25] Apocalipsa 5:12-14.

[26] Instanțe individuale ale unei esențe unice.

[27] 1 Ioan 5:7; Matei 28:19; 2 Corinteni 13:14.

[28] Exod 3:14; Ioan 14:11; 1 Corinteni 8:6.

[29] Ioan 1:14, 18.

[30] Ioan 15:26; Galateni 4:6.

Capitolul 3 – Decretul lui Dumnezeu

1. Dumnezeu a hotărât încă din veșnicie tot ceea ce se va întâmpla, fără să fie legat de vreun lucru aflat în afara Lui[1]. El a făcut aceasta prin sfatul perfect înțelept și sfânt al Propriei Sale voințe, în mod liber și neschimbat.

Totuși, Dumnezeu a făcut acest lucru astfel încât El nu este nici autorul păcatului și nici nu este părtaș la vreun păcat săvârșit de cineva[2]. Acest decret nu încalcă voința creaturii și nu înlătură consecințele firești ale cauzelor secundare. Dimpotrivă, chiar și acestea sunt stabilite prin decretul lui Dumnezeu[3].

Prin acest decret, înțelepciunea lui Dumnezeu se manifestă prin modul în care orchestrează și conduce toate lucrurile. De asemenea, puterea și credincioșia Sa sunt demonstrate în modul în care decretul este adus la îndeplinire[4].

2. Dumnezeu cunoaște orice lucru care s-a putea întâmpla în orice condiții date[5]. Cu toate acestea, decretul Său cu privire la orice lucru nu se bazează pe faptul că prevede acel lucru în viitor sau pe faptul că poate să prevadă ce s-ar întâmpla în anumite condiții[6].

3. Prin decretul lui Dumnezeu și pentru demonstrarea gloriei Sale, unele ființe umane și unii îngeri sunt predestinați (sau mai dinainte stabiliți) pentru viața veșnică prin Isus Christos[7], spre lauda harului Său glorios[8]. Ceilalți sunt lăsați să trăiască în păcatul lor, lucru care îi duce spre dreapta lor condamnare, toate acestea fiind spre lauda dreptății Sale glorioase[9].

4. Acei îngeri și oameni predestinați sunt desemnați individual și neschimbat, numărul lor fiind atât de sigur și final încât nu poate fi nici mărit nici diminuat[10].

5. Acei oameni care sunt predestinați la viața veșnică au fost aleși de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, conform scopului Său veșnic și neschimbat și conform sfatului secret și a bunăvoinței voii Sale. El i-a ales în Christos pentru gloria veșnică datorită harului și a iubirii Sale libere[11], fără ca nimic altceva din ei sau despre ei să servească drept cauză care să Îl determine să-i aleagă[12].

6. Așa cum Dumnezeu i-a rânduit pe cei aleși la viață veșnică, tot așa, datorită scopurilor veșnice și complet libere ale Voinței Sale, a predestinat și mijloacele prin care se va realiza acest lucru[13].

Prin urmare, cei aleși, fiind căzuți în Adam, sunt răscumpărați de Christos[14] și chemați efectiv la credința în Isus prin Duhul Său care lucrează la timpul potrivit. Ei sunt îndreptățiți, înfiați, sfințiți[15] și păstrați prin puterea Lui prin credință pentru mântuire[16]. Nimeni – în afară de cei aleși – nu este răscumpărat de Christos, nu este chemat, îndreptățit, înfiat, sfințit sau mântuit[17].

7. Doctrina misterului predestinării trebuie tratată cu prudență și grijă deosebită, astfel încât cei care țin seama de voia revelată a lui Dumnezeu prin Cuvântul Său și Îl ascultă, să poată fi asigurați de alegerea lor veșnică prin certitudinea chemării lor individuale[18]. În acest fel, această doctrină va oferi motive de laudă, cinste și admirație[19] față de Dumnezeu, precum și de smerenie[20], sârguință și mângâiere tuturor acelora care ascultă cu sinceritate de Evanghelie[21].


[1] Isaia 46:10; Efeseni 1:11; Evrei 6:17; Romani 9:15, 18.

[2] Iacov 1:13; 1 Ioan 1:5.

[3] Faptele Apostolilor 4:27, 28; Ioan 19:11.

[4] Numeri 23:19; Efeseni 1:3-5.

[5] Faptele Apostolilor 15:16.

[6] Romani 9:11, 13, 16, 18.

[7] 1 Timotei 5:21; Matei 25:34.

[8] Efeseni 1:5, 6.

[9] Romani 9:22, 23; Iuda 4.

[10] 2 Timotei 2:19; Ioan 13:18.

[11] Efeseni 1:4, 9, 11; Romani 8:30; 2 Timotei 1:9; 1 Tesaloniceni 5:9.

[12] Romani 9:13, 16; Efeseni 2:5, 12.

[13] 1 Petru 1:2; 2 Tesaloniceni 2:13.

[14] 1 Tesaloniceni 5:9, 10.

[15] Romani 8:30; 2 Tesaloniceni 2:13.

[16] 1 Petru 1:5.

[17] Ioan 10:26; 17:9; 6:64.

[18] 1 Tesaloniceni 1:4, 5; 2 Petru 1:10.

[19] Efeseni 1:6; Romani 11:33.

[20] Romani 11:5, 6, 20.

[21] Luca 10:20.

Capitolul 4 – Creația

1. La început, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt[1] a avut plăcerea să creeze lumea și toate lucrurile din ea, atât pe cele vizibile cât și pe cele invizibile, într-o perioadă de timp de 6 zile a câte 24 de ore, toate cele create fiind foarte bune[2]. El a făcut aceasta pentru a manifesta gloria puterii, înțelepciunii și bunătății Sale eterne[3].

2. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte ființe, l-a făcut pe om. El a făcut omul ca bărbat și femeie[4], cu suflete raționale și nemuritoare[5], potriviți acelei vieți pentru care Dumnezeu i-a creat. Ei au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, fiind înzestrați cu cunoaștere, dreptate și sfințenie[6]. Eu aveau legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor[7] și aveau și puterea de a o împlini. Chiar și așa, ei încă mai puteau încălca legea, pentru că aveau libertatea propriei lor voințe, libertate care era, însă, supusă schimbării[8].

3. Pe lângă legea scrisă în inimile lor, ei au primit porunca de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului[9]. Atâta timp cât au ascultat de această poruncă, au fost fericiți în comuniune cu Dumnezeu și au avut stăpânire peste celelalte ființe create de Dumnezeu[10].


[1] Ioan 1:2, 3; Evrei 1:2; Iov 26:13.

[2] Coloseni 1:16; Geneza 1:31.

[3] Romani 1:20.

[4] Geneza 1:27.

[5] Geneza 2:7.

[6] Eclesiastul 7:29.

[7] Romani 2:14, 15.

[8] Geneza 3:6.

[9] Geneza 2:17.

[10] Geneza 1:26, 28.

Capitolul 5 – Providența divină

1. Dumnezeu, Bunul Creator al tuturor lucrurilor, în puterea și în înțelepciunea Sa infinită, susține, îndrumă, orchestrează și guvernează toate făpturile și toate lucrurile[1], de la cea/cel mai mare, până la cea/cel mai mic(ă)[2], prin providența Sa desăvârșită, înțeleaptă și sfântă, pentru a face să fie atinse scopurile pentru care toate au fost create.

El le conduce pe toate conform preștiinței Sale infailibile și a sfatului liber și neschimbabil al propriei Sale voințe. Providența Sa trebuie să nască în noi laudă pentru gloria înțelepciunii, puterii, dreptății și bunătății infinite precum și a milei Sale[3].

2. Toate lucrurile se petrec neschimbat și sigur, în raport cu preștiința și decretul lui Dumnezeu[4], care este Prima Cauză. Astfel, nimic nu se întâmplă nimănui în mod întâmplător sau în afara providenței lui Dumnezeu[5].

Cu toate acestea, prin aceeași providență, Dumnezeu aranjează de-așa natură lucrurile, pentru ca ele să se întâmple conform naturii cauzelor secundare, fie în mod necesar, fie în mod liber, fie ca răspuns la alte cauze[6].

3. În general, Dumnezeu se folosește de mijloace[7], deși este liber să lucreze și în afara lor[8], dincolo de ele[9] și contrar lor[10], după bunul Său plac.

4. Puterea glorioasă, înțelepciunea de nepătruns și bunătatea infinită a lui Dumnezeu sunt atât de bine demonstrate în providența Sa, încât planul Său suveran include chiar și prima cădere în păcat și orice altă acțiune păcătoasă, atât a îngerilor cât și a oamenilor[11].

Providența lui Dumnezeu asupra acțiunilor păcătoase nu înseamnă simpla lor permisiune. În schimb, Dumnezeu limitează în mod înțelept și puternic acțiunile păcătoase, iar uneori le aranjează și le orchestrează[12].

Printr-o modalitate complexă și tainică, El guvernează acțiunile păcătoase pentru a sluji scopurilor Sale perfect sfinte[13]. Totuși, El face aceste lucruri astfel încât acțiunile păcătoase iau naștere din făpturi și nu din El. Deoarece Dumnezeu este cu totul sfânt și drept, El nu poate nici să fie autorul păcatului și nici să-l aprobe[14].

5. Dumnezeu, care este perfect înțelept, drept și plin de har, îngăduie adesea propriilor Săi copii să experimenteze, pentru o perioadă de timp limitată, o varietate de ispite precum și să cadă în păcătoșenia proprii lor inimi. El face acestea pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor de dinainte sau pentru a-i face să conștientizeze puterea ascunsă a stricăciunii și a înșelăciunii inimilor lor, astfel încât să fie smeriți.

De asemenea, El face acest lucru pentru a-i conduce spre o dependență totală și constantă de El, pentru a-i susține, pentru a-i face mai precauți cu privire la toate circumstanțele viitoare care pot să-i atragă în păcat, și pentru alte scopuri drepte și sfinte[15].

Astfel, orice s-ar întâmpla cu oricare dintre aleșii lui Dumnezeu, se întâmplă fiindcă El a hotărât, și toate acestea au loc pentru slava Lui și pentru binele lor[16].

6. Ca judecător drept, Dumnezeu îi orbește și îi împietrește pe cei răi și nelegiuiți din cauza păcatelor lor[17]. El le reține harul Său, prin care ar fi putut să fie luminați spre înnoirea inimilor lor[18]. Și nu doar atât, dar uneori le ia și darurile pe care le au deja[19], și îi expune unor situații pe care firea lor coruptă le transformă în oportunități de a păcătui[20].

Totodată, El îi lasă pradă propriilor lor pofte, ispitelor lumii acesteia și puterii lui Satan[21], astfel încât devin împotrivitori înaintea acelor mijloace de care Dumnezeu se folosește pentru a înmuia inimile altora[22].

7. În general, providența lui Dumnezeu privește toate creaturile, dar, într-un mod special, Dumnezeu are grijă de biserica Sa și aranjează toate lucrurile spre binele ei[23].


[1] Evrei 1:3; Iov 38:11; Isaia 46:10, 11; Psalmul 135:6.

[2] Matei 10:29-31.

[3] Efeseni 1:11.

[4] Faptele Apostolilor 2:23.

[5] Proverbe 16:33.

[6] Geneza 8:22.

[7] Faptele Apostolilor 27:31, 44; Isaia 55:10, 11.

[8] Osea 1:7.

[9] Romani 4:19-21.

[10] Daniel 3:27.

[11] Romani 11:32-23; 2 Samuel 24:1; 1 Cronici 21:1.

[12] 2 Împărați 19:28; Psalmul 76:10.

[13] Geneza 50:20; Isaia 10:6, 7, 12.

[14] Psalmul 50:21; 1 Ioan 2:16.

[15] 2 Cronici 32:25, 26, 31; 2 Corinteni 12:7-9.

[16] Romani 8:28.

[17] Romani 1:24-26, 28; Romani 11:7, 8.

[18] Deuteronom 29:4.

[19] Matei 13:12.

[20] Deuteronom 2:30; 2 Împărați 8:12, 13.

[21] Psalmul 81:11, 12; 2 Tesaloniceni 2:10-12.

[22] Exod 8:15, 32; Isaia 6:9, 10; 1 Petru 2:7, 8.

[23] 1 Timotei 4:10; Amos 9:8, 9; Isaia 43:3-5.

Capitolul 6 – Căderea omului, păcatul și pedeapsa

1. Dumnezeu a creat omenirea dreaptă și perfectă. El le-a dat o lege dreaptă care i-ar fi păstrat în viață dacă ar fi ținut-o. Totuși, El i-a amenințat că pedeapsa nerespectării legii este moartea[1].

Cu toate acestea, omul nu a rămas mult timp în acea poziție de onoare. Satana s-a folosit de viclenia șarpelui pentru a o seduce pe Eva, care l-a sedus apoi pe Adam. Adam a acționat fără nicio constrângere exterioară și a încălcat în mod deliberat porunca ce i-a fost dată, mâncând din fructul interzis[2].

I s-a părut bine lui Dumnezeu, în conformitate cu sfatul Său înțelept și sfânt, ca lucrurile să se întâmple în acest fel, deoarece stabilise deja că va guverna toată istoria lumii pentru propria Sa glorie.

2. Prin acest păcat, primii noștri părinți au căzut din neprihănirea lor originară și din comuniunea cu Dumnezeu. Odată cu ei, am căzut și noi, și moartea a venit asupra tuturor oamenilor[3]. Toți au devenit morți în păcat[4], și s-au întinat complet în toate capacitățile și părțile sufletului și ale trupului[5].

3. Prin decret divin, Adam și Eva au fost rădăcina și reprezentanții întregii rase umane. Din această cauză, vina păcatului lor a trecut asupra noastră, iar natura lor coruptă a trecut mai departe către toți urmașii care li s-au născut, până în prezent[6]. Descendenții lor sunt acum concepuți în păcat și sunt din fire copii ai mâniei, slujitorii păcatului și părtași morții[7] precum și al tuturor celorlalte nelegiuiri – spirituale, temporale și eterne – dacă nu sunt eliberați de Domnul Isus Christos[8].

4. Toate păcatele lumii iau naștere datorită acestei prime nelegiuiri[9]. Datorită ei suntem complet împotrivitori și incapabili să facem ceea ce este bine și suntem complet înclinați către tot ceea ce este rău[10].

5. În timpul acestei vieți, corupția aceasta a naturii umane rămâne și în cei care sunt regenerați[11]. Chiar dacă suntem iertați și născuți din nou prin Christos, totuși, atât această corupție a naturii cât și toate acțiunile care decurg din ea, continuă să se materializeze în fapte păcătoase[12].


[1] Geneza 2:16, 17.

[2] Geneza 3:12, 13; 2 Corinteni 11:3.

[3] Romani 3:23.

[4] Romani 5:12 și urm.

[5] Tit 1:15; Geneza 6:5; Ieremia 17:9; Romani 3:10-19.

[6] Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:21, 22, 45, 49.

[7] Romani 6:20; 5:12; Efeseni 2:3; Psalmul 51:5; Iov 14:4.

[8] Evrei 2:14, 15; 1 Tesaloniceni 1:10.

[9] Iacov 1:!4, 15; Matei 15:19.

[10] Romani 8:7; Coloseni 1:21.

[11] Romani 7:18, 23; Eclesiastul 7:20; 1 Ioan 1:8.

[12] Romani 7:23-25; Galateni 5:17.

Capitolul 7 – Legământul lui Dumnezeu

1. Deși ființele raționale sunt obligate și responsabile să se supună lui Dumnezeu ca Făcător al lor, distanța dintre Dumnezeu și creaturi este atât de mare încât ele nu ar fi putut obține niciodată viața veșnică. Acest lucru s-a întâmplat numai datorită favorii voluntare pe care Dumnezeu le-a făcut-o. I s-a părut bine lui Dumnezeu să exprime această favoare în cadrul unui legământ[1].

2. Pentru că urmare a căderii omenirea a ajuns sub blestemul legii, i-a părut potrivit lui Dumnezeu să instituie un legământ al harului[2]. În acest legământ, El oferă păcătoșilor, fără plată, viață și mântuire prin Isus Christos. De la ei, Dumnezeu cere credință în El pentru ca să fie mântuiți[3], promițându-le Duhul Său Sfânt tuturor acelora care sunt rânduiți la viața veșnică, pentru a-i face să fie dispuși dar și capabili să se încreadă în El[4].

3. Acest legământ ne este descoperit nouă prin Evanghelie. El i-a fost descoperit în primul rând lui Adam, în făgăduința mântuirii prin sămânța femeii[5]. Apoi, a fost revelat pas cu pas până când revelația sa deplină s-a realizat în Noul Testament[6]. Acest legământ se bazează pe legământul etern între Tatăl și Fiul cu privire la răscumpărarea aleșilor[7].

Numai prin harul acestui legământ cei mântuiți dintre descendenții lui Adam cel căzut, au obținut viața și nemurirea. Omenirea este acum total incapabilă să fie primită de Dumnezeu în aceleași condiții în care Adam a fost acceptat când se afla în starea sa de inocență[8].


[1] Luca 17:10; Iov 35:7, 8.

[2] Geneza 2:17; Galateni 3:10; Romani 3:20, 21.

[3] Romani 8:3; Marcu 16:15, 16; Ioan 3:16.

[4] Ezechiel 36:26, 27; Ioan 6:44, 45; Psalmul 110:3.

[5] Geneza 3:15.

[6] Evrei 1:1.

[7] 2 Timotei 1:9; Tit 1:2.

[8] Evrei 11:6, 13; Romani 4:1, 2 și următoarele; Faptele Apostolilor 4:12; Ioan 8:56.

Capitolul 8 – Isus Christos – Mijlocitorul

1. Dumnezeu a considerat de cuviință, potrivit planului Său veșnic, să-L aleagă și să-L rânduiască pe Domnul Isus, singurul Său Fiu, conform legământului încheiat între El și Christos, să fie mijlocitor între Dumnezeu și omenire[1]. Dumnezeu l-a ales pe Isus pentru a fi Profet[2], Preot[3], Rege[4], Cap și Mântuitor al bisericii[5], Moștenitor al tuturor lucrurilor[6] și Judecător al lumii întregi[7].

Din veșnicie, Dumnezeu I-a dat Fiului un popor al Lui. De-a lungul istoriei, acești oameni au fost, sunt și vor fi răscumpărați, chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați de Christos[8].

2. Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este cu adevărat și veșnic Dumnezeu. El este strălucirea slavei Tatălui, având aceeași substanță cu El și fiindu-I egal în toate. Prin El s-a făcut și este păstrată lumea în existență. De asemenea, El guvernează peste toată creația.

Când a venit împlinirea timpului, El a luat asupra Sa natura umană, cu toate proprietățile esențiale și slăbiciunile obișnuite ale acesteia[9], dar fără păcat[10].

El a fost conceput de Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a coborât peste ea și puterea Celui Prea Înalt a umbrit-o. Astfel, Christos s-a născut dintr-o femeie, din seminția lui Iuda, fiind descendent al lui David și al lui Avraam, împlinind astfel Scripturile[11].

Două naturi întregi, perfecte și distincte au fost unite în mod inseparabil într-o singură Persoană, fără a se transforma una în alta și fără a se amesteca pentru a produce o natură diferită sau amestecată.

Astfel, Christos este cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om, fiind singurul Mijlocitor între Dumnezeu și umanitate[12].

3. În natura Sa pământească unită cu natura divină, Domnul Isus a fost sfințit și uns cu Duhul Sfânt peste măsură[13]. El avea în Sine toate comorile înțelepciunii și ale științei[14]. Dumnezeu a găsit bine ca în Domnul Isus să locuiască toată plinătatea[15], astfel încât, fiind sfânt, pur, neîntinat[16], plin de har și de adevăr – El a fost pe deplin competent și calificat să îndeplinească funcția de mijlocitor și de garant[17]. El nu și-a asumat singur acest rol, ci a fost chemat în mod explicit de Tatăl Său[18], care a pus în mâna Lui toată puterea și judecata și I-a poruncit să ducă această slujire la îndeplinire[19].

4. Domnul Isus a dus la îndeplinire această slujbă fără împotrivire[20]. Pentru a face acest lucru, El s-a născut sub lege[21] și a respectat-o cu desăvârșire. De asemenea, a experimentat pedeapsa pe care noi o meritam și pe care ar fi trebuit să o suferim[22]. El a fost făcut păcat și blestem pentru noi[23]. A îndurat dureri extrem de grele în suflet și suferințe extrem de dureroase în trup[24]. A fost răstignit, a murit și a rămas în starea de moarte, însă trupul Lui nu a putrezit[25]. A treia zi a înviat din morți[26] cu același trup în care a suferit[27]. În acest trup S-a și înălțat la cer[28], unde stă la dreapta Tatălui Său, mijlocind pentru noi[29]. El se va întoarce la sfârșitul veacului pentru a judeca oamenii și îngerii[30].

5. Domnul Isus a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu, a obținut împăcarea și a cumpărat o moștenire veșnică în Împărăția Cerurilor pentru toți aceia pe care I I-a dat Tatăl[31]. El a făcut acest lucru prin intermediul ascultării Sale perfecte și prin intermediul sacrificării propriei Sale vieți, pe care și-a dat-o odată pentru totdeauna[32].

6. Prețul mântuirii nu a fost plătit efectiv de Christos decât după întruparea Sa. Cu toate acestea, eficacitatea și beneficiul acestei jertfe a fost împărtășit aleșilor din toate timpurile, până la facerea lumii, în și prin acele promisiuni și jertfe care au indicat spre El și L-au arătat ca fiind sămânța care va zdrobi capul șarpelui[33], Mielul înjunghiat de la facerea lumii[34]. El este același ieri, azi și în vecii vecilor[35].

7. În lucrarea Sa de mijlocire, Christos a acționat după ambele naturi, făcând ceea ce s-a cuvenit fiecăreia dintre ele. Chiar și așa, datorită unității Persoanei Sale, ceea ce este potrivit unei naturi este atribuit uneori în Scriptură celeilalte naturi[36].

8. Tuturor acelora pentru care Christos a dobândit răscumpărarea veșnică, El le-o aplică și le-o descoperă în mod sigur și eficient. El mijlocește pentru ei[37], îi unește cu Sine prin Duhul Său și le descoperă taina mântuirii în și prin Cuvântul Său. El îi convinge să creadă și să fie ascultători[38], le guvernează inimile prin Cuvântul și Duhul Său[39]. El Îi biruiește pe toți dușmanii lor prin puterea și înțelepciunea Sa atotputernică[40], folosind metode și căi care sunt în concordanță perfectă cu caracterul Său minunat și nepătruns. Toate aceste lucruri se întâmplă datorită harului Său liber și absolut, nefiind condiționate de vreun element intrinsec lor[41].

9. Slujba de mijlocitor între Dumnezeu și omenire este atribuită numai lui Isus Christos, care este Profetul, Preotul și Împăratul bisericii lui Dumnezeu. Aceste slujbe nu pot fi transferată de El către nimeni altcineva, nici în totalitate, nici în parte[42].

10. Numărul și caracterul acestor slujbe este foarte important. Atunci când suntem ignoranți, avem nevoie de slujba Sa profetică[43]. Fiindcă suntem departe de Dumnezeu și imperfecți în cele mai bune fapte ale noastre, avem nevoie de slujba Sa preoțească pentru a ne împăcat cu Dumnezeu și pentru a ne prezenta ca acceptabili în fața Lui[44]. Pentru că suntem complet ostili și nu putem să ne întoarcem la Dumnezeu pentru a fi mântuiți și protejați de dușmanii noștri spirituali, avem nevoie de slujba sa împărățească, pentru a ne convinge, supune, atrage, susține, elibera și păstra pentru Împărăția Sa cerească[45].


[1] Isaia 42:1; 1 Petru 1:19, 20.

[2] Faptele Apostolilor 3:22.

[3] Evrei 5:5, 6.

[4] Psalmul 2:6; Luca 1:33.

[5] Efeseni 1:22, 23.

[6] Evrei 1:2.

[7] Faptele Apostolilor 17:31.

[8] Isaia 53:10; Ioan 17:6; Romani 8:30.

[9] Ioan 1:14; Galateni 4:4.

[10] Romani 8:3; Evrei 2:14, 16, 17; Evrei 4:15.

[11] Matei 1:22, 23; Luca 1:27, 31, 35.

[12] Romani 9:5; 1 Timotei 2:5.

[13] Psalmul 45:7; Faptele Apostolilor 10:38; Ioan 3:34.

[14] Coloseni 2:3.

[15] Coloseni 1:19.

[16] Evrei 7:26.

[17] Evrei 7:22.

[18] Evrei 5:5.

[19] Ioan 5:22, 27; Matei 28:18; Faptele Apostolilor 2:36.

[20] Psalmul 40:7, 8; Evrei 10:5-10; Ioan 10:18.

[21] Galateni 4:4; Matei 3:15.

[22] Galateni 3:13; Isaia 53:6; 1 Petru 3:18.

[23] 2 Corinteni 5:21.

[24] Matei 26:37, 38; Luca 22:44; Matei 27:46.

[25] Faptele Apostolilor 13:37.

[26] 1 Corinteni 15:3, 4.

[27] Ioan 20:25, 27.

[28] Marcu 16;19; Faptele Apostolilor 1:9-11.

[29] Romani 8:34; Evrei 9:24.

[30] Faptele Apostolilor 10:42; Romani 14:9, 10; Faptele Apostolilor 1:11; 2 Petru 2:24.

[31] Ioan 17:2; Evrei 9:15.

[32] Evrei 9:14; Evrei 10:14; Romani 3:25, 26.

[33] 1 Corinteni 4:10; Evrei 4:2; 1 Petru 1:10, 11.

[34] Apocalipsa 13:8.

[35] Evrei 13:8.

[36] Ioan 3:13; Faptele Apostolilor 20:28.

[37] Ioan 6:37; Ioan 10:15, 16; Ioan 17:9; Romani 5:10.

[38] Ioan 17:6; Efeseni 1:9; 1 Ioan 5:20.

[39] Romani 9:9, 14.

[40] Psalmul 110:1; 1 Corinteni 15:25, 26.

[41] Ioan 3:8; Efeseni 1:8.

[42] 1 Timotei 2:5.

[43] Ioan 1:18.

[44] Coloseni 1:21; Galateni 5:17.

[45] Ioan 16:8; Psalmul 110:3; Luca 1:74, 75.

Capitolul 9 – Liberul arbitru

1. Dumnezeu a înzestrat voința umană cu libertate naturală și putere să acționeze în funcție de alegeri, astfel încât ea să nu fie nici forțată și nici obligată în mod inerent de natură în a face binele sau răul[1].

2. În starea de inocență, omul avea libertatea și puterea de a dori să facă ceea ce este bine și plăcut lui Dumnezeu[2]. Cu toate acestea, această stare era instabilă, astfel că omenirea putea să cadă din ea[3].

3. Căzând în starea de păcat, omenirea și-a pierdut complet orice capacitate de a alege binele spiritual care însoțește mântuirea[4].

Astfel, în starea lor naturală, oamenii se opun în mod absolut binelui spiritual și sunt morți în păcat[5], astfel încât nu se pot nici converti prin propriile puteri și nici nu se pot pregăti pentru convertire[6].

4. Când Dumnezeu îi convertește pe păcătoși și îi aduce în starea de har, El îi eliberează de robia lor naturală față de păcat[7] și, numai prin harul Său, le dă posibilitatea să dorească și să poată să facă în mod liber ceea ce este bine din punct de vedere spiritual[8]. Cu toate acestea, din cauza corupției rămase, ei nu vor dori în mod perfect și nici exclusiv ceea ce este bine, ci vor dori și ceea ce este rău[9].

5. Numai în starea de glorie voința va fi făcută perfectă și va alege în mod liber numai binele[10].


[1] Matei 17:12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19.

[2] Eclesiastul 7:29.

[3] Geneza 3:6.

[4] Romani 5:6.

[5] Efeseni 2:1, 5.

[6] Tit 3:3-5; Ioan 6:44.

[7] Coloseni 1:13; Ioan 8:36.

[8] Filipeni 2:13.

[9] Romani 7:15, 18, 19, 21, 23.

[10] Efeseni 4:13.

Capitolul 10 – Chemarea eficace

1. La momentul rânduit de Dumnezeu și potrivit planului Său, Lui îi face plăcere să-i cheme în mod eficient[1], prin Cuvântul și Duhul Său, pe cei pe care i-a predestinat la viață. El îi cheamă la har și mântuire din starea lor naturală de păcat și moarte, prin Isus Christos[2].

El le luminează mintea pentru a înțelege lucrurile Lui care aduc mântuirea[3]. Le ia inima de piatră și le dă o inimă de carne[4]. Le reînnoiește voința prin puterea Sa, îi îndreaptă spre bine și îi atrage în mod eficace la Isus Christos[5]. Totuși, Dumnezeu face toate acestea în așa fel încât ei se întorc la El complet liberi, întrucât își doresc acest lucru datorită harul Său.[6].

2. Această chemare irezistibilă este în exclusivitate rezultatul harului necondiționat și special al lui Dumnezeu și nu este rezultatul vreunei acțiuni, fapte sau puteri aflate în om[7], noi toți fiind morți în păcatele și fărădelegile noastre până în clipa în care suntem înviați și reînnoiți de Duhul Sfânt[8].

Prin regenerare, suntem făcuți capabili să răspundem la această chemare și să primit harul oferit și transmis prin ea. Acest răspuns este posibil prin intermediul unei puteri care nu este mai mică decât aceea care L-a înviat pe Christos din morți[9].

3. Copiii aleși care mor în pruncie sunt regenerați și mântuiți de Christos prin Duhul Sfânt[10], care lucrează când, unde și cum dorește. Același lucru este valabil pentru fiecare persoană predestinată care este incapabilă de a fi chemată prin slujirea propovăduirii Cuvântului[11].

4. Aceia care nu sunt aleși nu doresc și nici nu pot veni cu adevărat la Christos și, prin urmare, nu pot fi mântuiți, pentru că nu sunt atrași în mod eficace de Tatăl[12]. Ei pot fi chemați de Cuvânt și pot experimenta anumite manifestări comune ale Duhului, dar fără a fi mântuiți[13].

Totodată, nici aceia care nu mărturisesc religia creștină nu pot fi mântuiți, oricât de sârguincios și-ar trăi viața, în lumina naturii și a religiei pe care o practică[14].


[1] Romani 8:30; Romani 11:7; Efeseni 1:10, 11; 2 Tesaloniceni 2:!3, 14.

[2] Efeseni 2:1-6.

[3] Faptele Apostolilor 26:18; Efeseni 1:17, 18.

[4] Ezechiel 36:26.

[5] Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27; Efeseni 1:19.

[6] Psalmul 110:3; Cântarea Cântărilor 1:4.

[7] 2 Timotei 1:9; Efeseni 2:8.

[8] 1 Corinteni 2:14; Efeseni 2:5; Ioan 5:25.

[9] Efeseni 1:19, 20.

[10] Ioan 3:3, 5, 6.

[11] 1 Ioan 3:8.

[12] Ioan 6:44, 45, 65; 1 Ioan 2:24, 25.

[13] Matei 22:14; Matei 13:20, 21; Evrei 6:4, 5.

[14] Faptele Apostolilor 4:12; Ioan 4:22; Ioan 17:3.

Capitolul 11 – Justificarea

1. Pe aceia pe care Dumnezeu îi cheamă în mod eficace, El îi și îndreptățește (justifică)[1]. El face acest lucru nu prin infuzarea dreptății în ei, ci prin iertarea păcatelor lor, socotindu-i drepți și neprihăniți[2]. El face acest lucru numai de dragul lui Christos și nu datorită unor fapte sau unor lucruri care s-ar găsi în cei chemați[3].

Ei nu sunt justificați pentru că Dumnezeu ar pune aceasta pe seama credinței sau oricărui act de ascultare față de Evanghelie, ci ei sunt justificați pentru că El le impută ascultarea de care a dat dovadă Christos față de întreaga lege precum și ascultarea de care a dat dovadă murind pe cruce[4]. Această credință nu emană din om, ci este darul lui Dumnezeu[5].

2. Credința care îl primește pe Christos și se sprijină pe neprihănirea dată de El, este singura modalitate prin care putem fi justificați[6]. Cu toate acestea, ea nu apare de la sine în persoana justificată, ci este întotdeauna însoțită de celelalte componente ale harului. Credința aceasta nu este o credință moartă, ci ea se manifestă prin intermediul dragostei[7].

3. Prin ascultarea și moartea Sa, Christos a plătit definitiv datoria tuturor celor care sunt justificați. El a suportat în locul lor pedeapsa pe care ei înșiși o meritau.

Prin jertfa de pe cruce, El a satisfăcut în mod complet, cu adevărat și pe deplin dreptatea lui Dumnezeu în numele celor aleși[8]. Cu toate acestea, justificarea lor se bazează în întregime pe harul gratuit al lui Dumnezeu, pentru că Isus a fost dat pentru ei, iar ascultarea Sa a fost primită de Tatăl în mod substitutiv.

Toate acestea s-au întâmplat în mod liber și nu ca o necesitate[9], pentru ca atât dreptatea cât și harul bogat al lui Dumnezeu să fie proslăvite în lucrarea de justificare a păcătoșilor[10].

4. Din veșnicie, Dumnezeu a hotărât să-i justifice pe toți aleșii Săi[11]. La împlinirea vremurilor, Christos a murit pentru păcatele lor și a înviat, ducând la îndeplinire această hotărâre[12]. Cu toate acestea, cei aleși nu sunt justificați în mod individual decât atunci când Duhul Sfânt le este aplicat în mod eficace de Christos la momentul potrivit[13].

5. Dumnezeu continuă să ierte păcatele celor care sunt justificați[14]. Deși ei nu pot cădea niciodată din starea aceasta[15], datorită păcatelor lor, aleșii pot cădea sub pedeapsa părintească a lui Dumnezeu[16]. Aflându-se în ceastă condiție, ei nu vor beneficia de mângâierile lui Dumnezeu până când nu se smeresc, nu-și mărturisesc păcatele și nu își cer iertare, reînnoindu-și credința și pocăința[17].

6. Aplicând aceleași principii, justificarea credincioșilor Vechiului Testament a fost aceeași cu justificarea credincioșilor de sub Noul Testament[18].


[1] Romani 3:24; 8:30.

[2] Romani 4:5-8; Efeseni 1:7.

[3] 1 Corinteni 1:30, 31; Romani 5:17-19.

[4] Filipeni 3:8, 9; Efeseni 2:8-10.

[5] Ioan 1:12; Romani 5:17.

[6] Romani 3:28.

[7] Galateni 5:6; Iacov 2:17, 22, 26.

[8] Evrei 10:14; 1 Petru 1:18, 19; Isaia 54:5, 6.

[9] Romani 8:32; 2 Corinteni 5:21.

[10] Romani 3:26; Efeseni 1:6, 7; 2:7.

[11] Galateni 3:8; 1 Petru 1:2; 1 Timotei 2:6.

[12] Romani 4:25.

[13] Coloseni 1:21, 22; Tit 3:4-7.

[14] Matei 6:12; 1 Ioan 1:7, 9.

[15] Ioan 10:28.

[16] Psalmul 89:31-33.

[17] Psalmul 32:5; Psalmul 51; Matei 26:75.

[18] Galateni 3:9; Romani 4:22-24.

Capitolul 12 – Înfierea

1. Dumnezeu a hotărât ca toți cei care sunt justificați să primească harul înfierii, în și de dragul singurului Său Fiu, Isus Christos[1]. Prin înfiere, aleșii sunt numărați printre copiii lui Dumnezeu și se bucură de libertatea și privilegiile acestui statut[2]. Ei moștenesc numele Lui[3], primesc Duhul înfierii[4], au acces cu îndrăzneală la tronul harului și sunt capabili să strige: Ava, Tată![5].

Ei au parte de mila[6] și de protecția Lui[7], precum și de disciplinarea Sa părintească[8]. Cu toate acestea, ei nu sunt niciodată lepădați[9], ci sunt pecetluiți pentru ziua judecății[10], ca moștenitorii unei mântuiri veșnice[11].


[1] Efeseni 1:5; Galateni 4:4, 5.

[2] Ioan 1:12; Romani 8:17.

[3] 2 Corinteni 6:18; Apocalipsa 3:12.

[4] Romani 8:15.

[5] Galateni 4:6; Efeseni 2:18.

[6] Psalmul 103:13.

[7] Proverbele 14:26.

[8] 1 Petru 5:7; Evrei 12:6.

[9] Isaia 54:8, 9; Plângerile lui Ieremia 3:31.

[10] Efeseni 4:30.

[11] Evrei 1:14; 6:12.

Capitolul 13 – Sfințirea

1. Acelora care sunt uniți cu Christos, chemați și regenerați de El, li se dă o inimă nouă și un duh nou prin puterea morții și învierii lui Christos.

De-a lungul vieții, ei sunt sfințiți în mod real și individual[1], prin aceeași putere a Cuvântului și Duhului care locuiește în ei[2].

Domnia păcatului în trupul lor este învinsă[3] iar diferitele dorințe rele care se nasc în ei sunt din ce în ce mai slabe, fiind biruite[4].

În același timp, cei chemați și regenerați sunt din ce în ce mai însuflețiți și întăriți în toate harurile mântuitoare[5], astfel încât să practice adevărata sfințenie, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Dumnezeu[6].

2. Procesul sfințirii se extinde în toate domeniile vieții personale[7], dar nu este niciodată finalizat pe parcursul acestei vieți. Influența păcatului încă rămâne în fiecare domeniu al vieții[8]. Datorită acestui fapt ia naștere un război continuu și ireconciliabil între dorințele rele ale cărnii și dorințele bune ale Duhului[9].

3. Pe parcursul acestei lupte, stricăciunea rămasă poate prevala pentru o perioadă de timp[10]. Cu toate acestea, prin puterea constantă pe care o furnizează Duhul sfințitor al lui Christos, partea regenerată va învinge[11].

În acest fel, sfinții vor crește în har și în frică de Dumnezeu. Ei vor urmări să trăiască o viață în ascultare de toate poruncile pe care Christos, în calitate de Cap al Bisericii și de Împărat, le-a lăsat prin Cuvântul Său[12].


[1] Faptele Apostolilor 20:32; Romani 6:5, 6.

[2] Ioan 17:17; Efeseni 3:16-19; 1 Tesaloniceni 5:21-23.

[3] Romani 6:14.

[4] Galateni 5:24.

[5] Coloseni 1:11.

[6] 2 Corinteni 7:1; Evrei 12:14.

[7] 1 Tesaloniceni 5:23.

[8] Romani 7:18, 23.

[9] Galateni 5:17; 1 Petru 2:11.

[10] Romani 7:23.

[11] Romani 6:14.

[12] Efeseni 4:15, 16; 2 Corinteni 3:18; 2 Corinteni 7:1.

Capitolul 14 – Credința mântuitoare

1. Harul credinței prin care aleșii sunt făcuți capabili să creadă, astfel încât sufletele lor să fie mântuite, este, în totalitate, lucrarea Duhului lui Christos în inimile lor[1]. Credința este, de regulă, rezultatul lucrării Cuvântului[2]. Prin slujirea acestuia, dar și prin administrarea botezului și a Cinei Domnului, a rugăciunii și a celorlalte mijloace stabilite de Dumnezeu, credința este mărită și întărită[3].

2. Prin credință, creștinii au încredere că tot ceea ce este adevărat și demn de a fi cunoscut, este revelat în Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl recunosc ca fiind autoritatea lui Dumnezeu Însuși[4]. De asemenea, creștinii cred că acest Cuvânt este superior oricărei alte scrieri din lumea întreagă[5], deoarece exprimă gloria lui Dumnezeu în atributele sale, excelența lui Christos în natura și slujbele Sale și puterea și plinătatea Duhului Sfânt în activitățile și slujirile Sale. În acest fel, creștinii sunt făcuți capabili să se încreadă în adevărul pe care l-au crezut[6]. Ei răspund corespunzător și în funcție de conținutul fiecărui pasaj din Scriptură – ascultând poruncile[7], manifestând frică de Dumnezeu[8] și îmbrățișând promisiunile lui Dumnezeu pentru această viață și pentru cea care va să vină[9].

Principalele acte ale credinței mântuitoare sunt concentrate direct asupra lui Christos, prin acceptarea și  primirea Lui, precum și prin odihna dată de justificare, sfințire și gândul vieții eterne, în virtutea legământului harului[10].

3. Această credință poate avea grade diferite, fiind slabă sau puternică[11]. Totuși, chiar și în forma ei cea mai slabă, ea este diferită de natura credinței și a harului comun manifestat față de credincioșii temporari[12]. Prin urmare, credința poate fi adesea atacată și slăbită, dar, în final și sigur, va birui[13]. Ea se maturizează până la punctul în care credincioșii dobândesc siguranța deplină a mântuirii în Christos[14], care este Întemeietorul și Desăvârșitorul credinței[15].


[1] 2 Corinteni 4:13; Efeseni 2:28.

[2] Romani 10:14, 17.

[3] Luca 17:6; 1 Petru 2:2; Faptele Apostolilor 20:32.

[4] Faptele Apostolilor 24:14.

[5] Psalmul 27:7-10; Psalmul 119:72.

[6] 2 Timotei 1:12.

[7] Ioan 14:14.

[8] Isaia 66:2.

[9] Evrei 11:13.

[10] Ioan 1:12; Faptele Apostolilor 16:31; Galateni 2:20; Faptele Apostolilor 15:11.

[11] Evrei 5:13, 14; Matei 6:30; Romani 4:19, 20.

[12] 2 Petru 1:1.

[13] Efeseni 6:16; 1 Ioan 5:4, 5.

[14] Evrei 6:11, 12; Coloseni 2:2.

[15] Evrei 12:2.

Capitolul 15 – Credința întru viață și mântuire

1. Unii dintre aleși sunt convertiți la vârste înaintate, după ce au trăit o vreme în starea naturală de păcat și au slujit dorințelor și plăcerilor rele. Apoi, Dumnezeu le dă pocăința și viața, chemându-i eficace la El[1].

2. Nu există niciun om care să facă binele și să nu păcătuiască[2]. Chiar și cei mai buni pot cădea în păcate și greșeli mari, datorită înșelăciunii,  stricăciunii și a puterii ispitei din ei. Din acest motiv și datorită milei Sale, Dumnezeu le-a dăruit credincioșilor legământul harului, pentru ca atunci când păcătuiesc și cad, să fie reînnoiți prin pocăință întru mântuire[3].

3. Pocăința mântuitoare este un har al Evangheliei[4] prin care cei ce sunt cercetați de Duhul Sfânt cu privire la multele păcate din viețile lor, prin credința în Christos, se smeresc, manifestă adâncă întristare, ură față de păcate și lepădare de sine[5]. Ei își cer iertare și solicită puterea harului, pentru a fi capabili să onoreze poruncile Duhului și să trăiască înaintea lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui[6].

4. Pocăința trebuie să continue pe tot parcursul vieții, datorită cărnii noastre și a păcatelor ei. Astfel, este de datoria fiecărui credincios să se pocăiască de fiecare păcat cunoscut, în mod concret[7].

5. În legământul harului, Dumnezeu a făcut ca cei mântuiți să fie păstrați în mântuirea lor prin Domnul Isus Christos.

Astfel, deși nu există vreun păcat care să nu merite pedeapsa[8], totuși, nu există vreun păcat atât de mare încât să nu poată fi iertat celor ce se pocăiesc[9]. Din acest motiv, predicarea cu regularitate a pocăinței în adunările publice este necesară.


[1] Tit 3:2-5.

[2] Eclesiastul 7:20.

[3] Luca 22:31, 32.

[4] Zaharia 12:10; Faptele Apostolilor 11:18.

[5] Ezechiel 36:31; 2 Corinteni 7:11.

[6] Psalmul 119:6, 128.

[7] Luca 19:8; 1 Timotei 1:13, 15.

[8] Romani 6:23.

[9] Isaia 1:16-18; 55:7.

Capitolul 16 – Faptele bune

1. Faptele bune sunt numai acele fapte pe care Dumnezeu le-a poruncit în Cuvântul Său sfânt[1]. Faptele care nu se găsesc în Cuvânt sunt inventate de oameni dintr-un zel orb sau având intenții bune, dar nu sunt cu adevărat bune[2].

2. Acele fapte bune făcute în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt rodul și dovada credinței vii și adevărate[3].

Prin faptele bune, creștinii își exprimă mulțumirea, își întăresc siguranța mântuirii[4], se zidesc între ei, împodobesc mărturia Evangheliei, închid gura adversarilor și îl slăvesc pe Dumnezeu[5].

Credincioșii sunt lucrarea lui Dumnezeu, fiind creați pentru a face fapte bune[6] și a aduce roade sfinte în vederea vieții veșnice[7].

3. Capacitatea de a face fapte bune nu vine din ei înșiși, ci vine în întregime prin Duhul lui Christos[8]. Pentru a fi capabili să facă bune, pe lângă harurile pe care le-au primit deja, credincioșii au nevoie de o reală influență a Duhului Sfânt care să lucreze în ei pentru a-i face să dorească și să împlinească buna Sa voie[9].

Totuși, credincioșii nu trebuie să devină superficiali, crezând că oricum nu pot să facă nimic dacă nu experimentează un impuls special al Duhului. În schimb, ei ar trebui să fie sârguincioși în a trezi și folosi harul lui Dumnezeu care este în ei[10].

4. Cei care ating cele mai înalte culmi de ascultare în această viață sunt încă departe de a merita vreo răsplată căci rămân încă multe lucruri pe care Dumnezeul le cere de la ei și pe care nu le-au făcut, iar aceasta pentru că eșuează chiar și în cele mai mărunte aspecte[11].

5. Nici chiar prin faptele noastre cele mai bune, noi nu putem să obținem iertarea păcatelor sau viața veșnică, întrucât aceste fapte ne plasează la o distanță infinită de Dumnezeu și de slava veșniciei. Faptele bune nu pot să reprezinte nici plata datoriei păcatelor noastre și nici nu aduc vreun bine lui Dumnezeu[12].

Când facem tot ce putem, nu facem decât să ne facem datoria de robi netrebnici. Totodată, dacă există vreo faptă a noastră despre care se poate spune că este bună, acest lucru se întâmplă numai datorită faptului că își are sursa în lucrarea Duhului Sfânt[13], căci orice am face prin noi înșine ar fi spurcat și amestecat cu atâta slăbiciune și imperfecțiune încât nu ar rezista suveranității pedepsei lui Dumnezeu[14].

6. În ciuda tuturor acestor lucruri, credincioșii sunt acceptați prin Christos, și împreună cu ei sunt acceptate și faptele lor[15]. Această acceptare nu înseamnă că faptele noastre bune sunt ireproșabile înaintea lui Dumnezeu, ci, privindu-i pe credincioși prin intermediul Fiului Său, Dumnezeu îi acceptă și îi răsplătește în ceea ce fac cu sinceritate, chiar dacă acele fapte sunt însoțite de multă imperfecțiune și slăbiciune[16].

7. În ceea ce privește faptele celor neregenerați, chiar dacă ar fi vorba de unele fapte poruncite de Dumnezeu pentru a fi benefice pentru ei înșiși sau pentru alții[17], cu toate acestea, ele nu vin dintr-o inimă purificată prin credință și nu sunt făcute potrivit Cuvântului lui Dumnezeu[18] și nici nu rezultă dintr-o motivație corectă – scopul lor nefiind acela de a-I da slavă lui Dumnezeu[19]. Prin urmare, aceste fapte rămân păcătoase, nu sunt după voia lui Dumnezeu și nici nu pot să-l facă pe cel care le face să fie primit de El.[20]. Totuși, neglijarea acestora fapte este un act chiar mai păcătos și neplăcut înaintea lui Dumnezeu[21].


[1] Mica 6:8; Evrei 13:21.

[2] Matei 15:9; Isaia 29:13.

[3] Iacov 2:18, 22.

[4] Psalmul 116:12, 13; 1 Ioan 2:3, 5; 2 Petru 1:5-11.

[5] 1 Timotei 6:1; 1 Petru 2:15; Filipeni 1:11; Matei 5:16

[6] Efeseni 2:10.

[7] Romani 6:22.

[8] Ioan 15:4, 5.

[9] 2 Corinteni 3:5.

[10] Filipeni 2:13; Filipeni 2:12; Evrei 6:11, 12; Isaia 64:7.

[11] Iov 9:2, 3; Galateni 5:17; Luca 17:10.

[12] Romani 3:20; Efeseni 2:8, 9; Romani 4:6.

[13] Galateni 5:22, 23.

[14] Isaia 64:6; Psalmul 143:2.

[15] Efeseni 1:6; 1 Petru 2:5.

[16] Matei 25:21, 23; Evrei 6:10.

[17] 1 Împărați 10:30; 1 Împărați 21:27, 29.

[18] 1 Corinteni 13:1; Geneza 4:5; Evrei 11:4, 6.

[19] Matei 6:2, 5.

[20] Amos 5:21, 22; Romani 9:16; Tit 3:5.

[21] Iov 21:14, 15; Matei 25:41-43.

Capitolul 17 – Perseverența sfinților

1. Aceia pe care Dumnezeu I-a primit în Fiul Său Preaiubit, I-a chemat eficace și I-a sfințit prin Duhul Său, nu pot cădea nici în totalitate și nici în mod final din starea de har.

Este sigur că vor persevera în har până la sfârșit, fiind mântuiți veșnic având în vedere că darul și chemarea lui Dumnezeu este irevocabilă. Prin urmare, El va continua să dea și să hrănească în ei credința, pocăința, iubirea, bucuria, speranța și toate darurile Duhului care duc la viața veșnică[1].

Asupra aleșilor pot veni multe furtuni și potopuri, totuși, nici o încercare nu-i poate muta de pe temelia și stânca de care sunt ancorați prin credință. Chiar dacă privirea lor ar putea fi întunecată datorită necredinței și a ispitei lui Satan[2], este sigur că Dumnezeu Îi va păstra prin puterea Lui în vederea mântuirii sufletelor lor.

Apoi, ei se vor desfăta în moștenirea lor veșnică, întrucât au fost gravați pe palmele mâinilor Lui, iar numele lor au fost scrise din veșnicie în cartea vieții[3].

2. Această perseverență a sfinților nu depinde de propria lor voință, ci de caracterul neschimbat al decretului prin care au fost predestinați[4], caracter care decurge din iubirea liberă și neschimbată a lui Dumnezeu Tatăl.

Perseverența se bazează pe eficacitatea mijlocirii Domnului Isus, pe unirea cu El[5], pe jurământul lui Dumnezeu[6], pe prezența Duhului Sfânt – sămânța lui Dumnezeu în ei[7] – și pe natura legământului harului[8]. Din toate acestea reiese certitudinea și infailibilitatea perseverenței lor.

3. Din cauza ispitei lui Satan și a corupției care rămâne în ei, precum și datorită neglijării mijloacelor păstrării lor[9], cei aleși pot cădea în păcate grele și pot continua în ele pentru un timp.

Astfel, ei pot atrage asupra lor nemulțumirea lui Dumnezeu, pot întrista Duhul Sfânt[10], pot avea inimile împietrite și conștiința rănită[11], pot să îi rănească și să îi afecteze pe alții[12] și pot să aducă asupra lor judecăți temporare[13].

Cu toate acestea, în decursul timpului, ei își vor reînnoi pocăința și vor fi păstrați prin credința în Christos până la capăt[14].


[1] Ioan 10:28, 29; Filipeni 1:6; 2 Timotei 2:19; 1 Ioan 2:19.

[2] Psalmul 89:31, 32; 1 Corinteni 11:32.

[3] Maleahi 3:6.

[4] Romani 8:30; Romani 9:11, 16.

[5] Romani 5:9, 10; Ioan 14:19.

[6] Evrei 6:17, 18.

[7] 1 Ioan 3:9.

[8] Ieremia 32:40.

[9] Matei 26:70, 72, 74.

[10] Isaia 64:5, 9; Efeseni 4:30.

[11] Psalmul 51:10, 12.

[12] Psalmul 32:3, 4.

[13] 2 Samuel 12:14.

[14] Luca 22:32, 61, 62.

Capitolul 18 – Siguranța harului și a mântuirii

1. Credincioșii temporar și alți oameni neregenerați se pot înșela singuri prin speranțe false și presupuneri neadevărate, crezând că au favoarea și mântuirea lui Dumnezeu, însă speranța aceasta a lor va pieri[1]. În schimb, cei care cred cu adevărat în Domnul Isus, Îl iubesc cu sinceritate și se străduiesc să umble în tot lucrul bun înaintea Lui, pot dobândi siguranța că se află în starea de har. Ei se pot bucura de nădejdea slavei lui Dumnezeu[2], știind că o astfel de speranță nu le va aduce rușine niciodată[3].

2. Această siguranță nu este doar o convingere sau o probabilitate bazată pe o speranță înșelătoare, ci este siguranța infailibilă dobândită prin credință[4] și întemeiată pe sângele și neprihănirea lui Isus Christos revelate în Evanghelie[5]. De asemenea, ea se bazează și pe dovezile lăuntrice ale darurilor promise de Duhul[6]. Ea e bazează pe mărturia Duhului înfierii care mărturisește împreună cu duhul nostru faptul că suntem copiii lui Dumnezeu[7]. Ca rod al acestei siguranțe, inimile noastre sunt păstrate sfinte și smerite[8].

3. Întrucât nu constituie o componentă esențială a credinței, adevărații credincioși nu vor beneficia întotdeauna de siguranța mântuirii și uneori se pot lupta cu multe dificultăți înainte de a o obține[9]. Totuși, ei pot avea această siguranță a mântuirii fără a fi necesară o revelație extraordinară[10], prin utilizarea corectă a mijloacelor obișnuite și prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin urmare, este de datoria lor să-și dea silința pentru a căpăta siguranța chemării și alegerii lor. Numai așa inimile lor pot fi umplute de pace și bucurie în Duhul Sfânt, de dragoste și mulțumire față de Dumnezeu și de putere în a asculta poruncile Sale. Toate acestea sunt roadele naturale ale siguranței mântuirii[11], roade care ne atenționează să nu trăim o viață în neglijență[12].

4. Adevărații credincioși pot avea siguranța mântuirii în diferite stadii, fiind uneori zdruncinată, diminuată sau chiar pierdută temporar. Acest lucru se poate întâmpla datorită neglijenței[13] sau ca urmare a săvârșirii unui păcat care le rănește conștiința și îl întristează pe Duhul Sfânt[14]. Se mai poate întâmpla ca datorită unei ispite puternice[15] sau pentru că Dumnezeu le retrage lumina cunoașterii Sale, ei să umble în întunericul spiritual[16].

Cu toate acestea, adevărații credincioși nu vor fi niciodată lepădați de la fața lui Dumnezeu ci vor continua să fie seminția Lui[17], părtașii credinței[18], dragostei lui Christos și a fraților, sincerității inimii și conștiinței datoriei pe care o au.

Ca urmare a acestor lucruri, siguranța mântuirii va renaște la momentul potrivit[19], iar între timp, adevărații credincioși sunt feriți de la a cădea în deznădejde totală[20].


[1] Iov 8:13; Matei 7:22, 23.

[2] 1 Ioan 2:3; 3:14, 18, 19, 21, 24; 5:13.

[3] Romani 5:2, 5.

[4] Evrei 6:11, 19.

[5] Evrei 6:17, 18.

[6] 2 Petru 1:4, 5, 10, 11.

[7] Romani8:15, 16.

[8] 1 Ioan 3:1-3.

[9] Isaia 50:10; Psalmul 88; 77:1-12.

[10] 1 Ioan 4:13; Evrei 6:11, 12.

[11] Romani 5:1, 2, 5; 14:17; Psalmul 119:32.

[12] Romani 6:1, 2; Tit 2:11, 12, 14.

[13] Cântarea cântărilor 5:2, 3, 6.

[14] Psalmul 51:8, 12, 14.

[15] Psalmul 116:11; 77:7, 8; 31:22.

[16] Psalmul 30:7.

[17] 1 Ioan 3:9.

[18] Luca 22:32.

[19] Psalmul 43:5, 11.

[20] Plângerile lui Ieremia 3:26-31.

Capitolul 19 – Legea lui Dumnezeu

1. Dumnezeu i-a dat lui Adam o lege universală pe care a scris-o în inima lui, dar și o poruncă specifică de a nu mânca din fructele pomului cunoștinței binelui și răului[1]. Prin acestea, Dumnezeu i-a cerut lui Adam și tuturor urmașilor săi o ascultare totală, exactă și perpetuă[2]. Dumnezeu i-a promis lui Adam viața, dacă va împlini legea, și l-a amenințat cu moartea, dacă o va încălca. De asemenea, Dumnezeu i-a dat lui Adam și puterea și capacitatea de a împlini aceste porunci[3].

2. Aceeași lege pe care Dumnezeu a scris-o inițial în inima omului, a continuat să fie regula perfectă a neprihănirii și după cădere[4]. Ea a fost dată de Dumnezeu pe muntele Sinai și cuprinsă în 10 porunci scrise pe 2 table de piatră. Primele patru porunci cuprind datoria noastră față de Dumnezeu și celelalte șase cuprind datoria noastră unii față de alții[5].

3. Pe lângă această Lege – numită în mod obișnuit Legea morală – lui Dumnezeu I s-a părut potrivit să dea poporului Israel legi ceremoniale, conținând mai multe porunci simbolice.

Într-un fel, atunci când le respectau, aceștia îl prefigurau pe Christos și harurile, acțiunile, suferințele și beneficiile slujirii Sale[6]. În alt fel, aceste porunci constituiau instrucțiuni legate de diferite îndatoriri morale[7]. Fiindcă toate legile ceremoniale au fost stabilite numai până la sosirea noii ordini, ele sunt acum desființate de Isus Christos, adevăratul Mesia și Singurul dătător al legii, fiind împuternicit expres de Tatăl în acest sens[8].

4. Dumnezeu a dat poporului Israel și diferite legi cu caracter juridic, care au încetat de îndată ce Israelul nu a mai fost o națiune de sine stătătoare. Aceste legi nu mai obligă pe nimeni în vremurile noastre. Totuși, principiile generale de dreptate și moralitate pe care le conțineau continuă să fie aplicabile și astăzi[9].

5. Ascultarea de legea morală rămâne o îndatorire a tuturor, atât a celor justificați cât și a celor nejustificați[10]. Această obligație nu reiese numai datorită conținutului ei perfect, ci și datorită autorității lui Dumnezeu care a dat-o[11]. În niciun fel Christos nu a abrogat legea morală în Evanghelie, ci, din contră, El a întărit importanța ei[12].

6. Adevărații credincioși nu se află sub lege ca fiind sub un legământ al faptelor care îi poate justifica sau condamna[13]. Cu toate acestea, este foarte util pentru ei și pentru alții ca prin intermediul acestei legi morale să înțeleagă care este voia lui Dumnezeu și care este datoria pe care o au.

Legea morală îi îndrumă și îi obligă să trăiască conform poruncilor Sale. De asemenea, ea dezvăluie cele mai adânci păcate ale naturii, inimii și vieții lor. Pe măsură ce se examinează pe ei înșiși în lumina legii, credincioșii capătă o tot mai mare convingere, o umilință și o ură față de păcat[14], împreună cu o imagine cât mai clară asupra nevoii lor de Christos și asupra perfecțiunii ascultării Sale.

Legea morală este folositoare celor regenerați cu scopul de a limita căderea lor în păcat, deoarece ea interzice păcatul. Pedeapsa prefigurată prin lege le arată ce merită pentru păcatele lor și le arată la ce necazuri se pot expune în această viață dacă păcătuiesc, chiar dacă sunt eliberați de blestemul și severitatea pedepselor prevăzute de ea.

Făgăduințele legii arată aprobarea pe care le-o dă Dumnezeu atunci când sunt ascultători și binecuvântările la care se pot aștepta dacă o respectă, chiar dacă aceste binecuvântări nu se datorează împlinirii Legii ca legământ al faptelor.

Dacă oamenii fac binele și se abțin de la rău pentru că legea încurajează binele și condamnă răul, asta nu înseamnă că ar fi sub lege și nu sub har[15].

7. Aceste întrebuințări ale legii nu sunt contrare harului Evangheliei, ci sunt în dulce armonie cu acesta[16], căci Duhul lui Christos face ca oamenii să fie capabili să își dorească în mod liber și cu bucurie ceea ce voia lui Dumnezeu a revelat prin poruncile legii[17].


[1] Geneza 1:27; Eclesiastul 7:29.

[2] Romani 10:5.

[3] Galateni 3:10, 12.

[4] Romani 2:14, 15.

[5] Deuteronom 10:4.

[6] Evrei 10:1; Coloseni 2:16.

[7] 1 Corinteni 5:7.

[8] Coloseni 2:14, 16, 17; Efeseni 2:14, 16.

[9] 1 Corinteni 9:8-10.

[10] Romani 13:8-10; Iacov 2:8, 10-12.

[11] Iacov 2:10, 11.

[12] Matei 5:17-19; Romani 3:31.

[13] Romani 6:14; Galateni 2:16; Romani 8:1; 10:4.

[14] Romani 3:20; 7:7 etc.

[15] Romani 6:12-14; 1 Petru 3:8-13.

[16] Galateni 3:21.

[17] Ezechiel 36:27.

Capitolul 20 – Evanghelia și extinderea harului ei

1. Întrucât legământul faptelor a fost încălcat prin păcat și făcut incapabil să ofere viața, lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să Îl promită pe Domnul Isus, sămânța femeii, ca mijloc prin care să-I cheme pe cei aleși la credință și mântuire[1]. În această făgăduință a fost revelată esența Evangheliei ca metodă eficientă pentru convertirea și mântuirea păcătoșilor[2].

2. Făgăduința unui Mântuitor precum și a mântuirii oferite prin El este revelată numai în Cuvântul lui Dumnezeu[3]. Atunci când sunt privite în lumina naturii, lucrările creației și ale providenței nu-L pot descoperi nici pe Christos și nici harul oferit prin El, nici chiar în cea mai mică măsură[4]. Cu atât mai puțin, deci, pot oamenii să ajungă la pocăința și credința mântuitoare, privind numai la aceste lucrări create de Dumnezeu[5].

3. Evanghelia a fost revelată păcătoșilor în diferite timpuri și locuri, împreună cu promisiunile și poruncile care explică ascultarea pe care aceasta o cere. Națiunile și persoanele individuale cărora li se descoperă Evanghelia sunt alese în mod exclusiv prin voința suverană și buna plăcere a lui Dumnezeu[6]. Această alegere nu depinde de vreo promisiune care li s-ar fi făcut datorită capacităților lor naturale de a face binele – nimeni nu a primit Evanghelia în acest mod și nici nu va putea să o primească[7].

Prin urmare, pe parcursul istoriei lumii, predicarea Evangheliei a fost dată oamenilor în modalități foarte diferite de extindere sau acoperire, în conformitate cu sfatul voii lui Dumnezeu.

4. Evanghelia este singurul mijloc exterior al descoperirii lui Christos și a harului Său mântuitor, fiind suficientă și completă în acest scop. Totuși, pentru a putea fi născuți din nou, aduși la viață și regenerați, cei morți în greșelile lor trebuie să beneficieze de lucrarea eficace și irezistibilă a Duhului Sfânt în fiecare parte a sufletului lor, așa încât să ia naștere în ei viața spirituală[8].

Fără această lucrare nu se poate ajunge vreodată la convertirea lor la Dumnezeu[9].


[1] Geneza 3:15.

[2] Apocalipsa 13:8.

[3] Romani 1:17.

[4] Romani 10:14, 15, 17.

[5] Proverbe 29:18; Isaia 25:7; Isaia 60:2, 3.

[6] Psalmul 147:20; Faptele Apostolilor 16:7.

[7] Romani 1:18-32.

[8] Psalmul 110:3; 1 Corinteni 2:14; Efeseni 1:19, 20.

[9] Ioan 6:44; 2 Corinteni 4:4, 6.

Capitolul 21 – Libertatea creștină și libertatea conștiinței

1. Libertatea pe care Christos a obținut-o pentru credincioșii evanghelici constă în eliberarea lor de sub vina păcatului, de sub mânia lui Dumnezeu și de sub severitatea și blestemul legii[1]. De asemenea, libertatea include și eliberarea lor de sub robia Satanei[2], de sub stăpânirea păcatului[3], de sub nenorocirile suferinței[4], de sub frica și boldul morții[5] și de sub osânda veșnică[6]. În plus, ea mai include și accesul lor liber la Dumnezeu și abilitatea lor de a fi ascultători, nu dintr-o frică ce să îi facă sclavi[7], ci dintr-o dragoste ca cea a unui copil și dintr-o minte care își dorește acest lucru[8].

De toate aceste binecuvântări se bucurau și credincioșii aflați sub Legea Vechiului Testament[9]. Totuși sub Noul Testament, libertatea creștinilor este extinsă. Aceștia sunt liberi de jugul legii ceremoniale la care a fost supus poporul Israel, au o mai mare încredere și acces la tronul harului precum și o mai deplină prezență a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu decât au experimentat credincioșii aflați sub acea Lege[10].

2. Numai Dumnezeu este Domnul conștiinței[11].

El a lăsat-o liberă de datinile și obligațiile poruncilor omenești, care sunt contrare Cuvântului Său sau care nu sunt cuprinse în El[12].

Astfel, a crede astfel de datini sau a asculta astfel de porunci omenești, reprezintă o trădare a adevăratei libertăți a conștiinței[13].

A cere unui om să aibă o ascultare implicită sau o credință absolută și oarbă înseamnă a distruge libertatea conștiinței și a rațiunii[14].

3. Cei care se folosesc de libertatea creștină drept scuză pentru a practica orice păcat sau pentru a-și alimenta dorințele păcătoase, pervertesc scopul principal al harului Evangheliei, spre propria lor distrugere[15].

Ei distrug complet rațiunea libertății creștine, căci scopul ei este ca după ce am fost eliberați din mâinile dușmanilor noștri spirituali, să fim capabili să slujim Domnului fără teamă, în sfințenie și dreptate, pentru tot restul vieții noastre[16].


[1] Galateni 3:13.

[2] Faptele Apostolilor 26:18.

[3] Galateni 1:4; Romani 8:3.

[4] Romani 8:28.

[5] 1 Corinteni 15:54-57.

[6] 2 Tesaloniceni 1:10.

[7] Romani 8:15.

[8] Luca 1:73-75; 1 Ioan 4:18.

[9] Galateni 3:9, 14.

[10] Ioan 7:38, 39; Evrei 10:19-21.

[11] Iacov 4:12; Romani 14:4.

[12] Faptele Apostolilor 4:19, 29; 1 Corinteni 7:23; Matei 15:9.

[13] Coloseni 2:20, 22, 23.

[14] 1 Corinteni 3:5; 2 Corinteni 1:24.

[15] Romani 6:1, 2.

[16] Galateni 5:13; 2 Petru 2:18, 21.

Capitolul 22 – Închinarea creștină și ziua Domnului

1. Revelația generală demonstrează că există un Dumnezeu care este suveran și stăpânește asupra tuturor lucrurilor. El este drept, bun și face bine tuturor.

Prin urmare, ar trebui să manifestăm frică față de El, ar trebui să-L iubim, lăudăm, dorim și ar trebui să ne încredem în El, slujindu-L cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea noastră[1].

Singura modalitate prin care închinarea noastră poate fi primită de El este modalitatea pe care tocmai El a lăsat-o[2]. Astfel, nu putem să ne închinăm Lui folosindu-ne de creații ale imaginației noastre și nici de sugestiile Satanei. De asemenea, nu putem să ne închinăm Lui folosind orice fel de reprezentări vizuale, în orice mod care nu este expres prevăzut de Sfânta Scriptură[3].

2. Închinarea publică trebuie făcută lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și numai Lui[4] – nu îngerilor, sfinților sau oricăror alte făpturi[5].

Închinarea noastră nu trebuie făcută prin niciun alt mediator/mijlocitor[6] în afara Domnului Isus Christos[7].

3. Rugăciunea însoțită de mulțumire este un element natural al închinării și este cerută de Dumnezeu tuturor[8] oamenilor. Totuși, pentru a fi acceptată, ea trebuie făcută în numele Fiului[9], cu ajutorul Duhului[10] și după voia Tatălui[11]. Ea trebuie făcută cu înțelepciune, cu reverență, smerenie, favoare, credință, dragoste și perseverență. Atunci când este făcută în prezența altor oameni, ea trebuie făcută într-o limbă care să fie înțeleasă de către aceștia[12].

4. Rugăciunea poate fi folosită pentru lucruri legitime și pentru oamenii care sunt în viață acum sau care vor trăi în viitor[13].

Ea nu trebuie folosită pentru cei morți[14] și nici pentru aceia despre care se știe că au săvârșit păcatul care duce la moarte[15].

5. Structura închinării publice înaintea lui Dumnezeu trebuie să includă citirea Scripturii[16], predicarea și ascultarea Cuvântului[17], învățătura și mustrarea prin psalmi, imnuri, cântări[18], precum și prin administrarea botezului[19] și a Cinei Domnului[20].

Aceste acte trebuie săvârșite cu ascultare față de El, cu înțelepciune, credință, evlavie și teamă sfântă.

De asemenea, postul[21] și actele intenționate de umilință ar trebui făcute într-o manieră sfântă și cu înțelepciune[22].

6. Potrivit Evangheliei, nici rugăciunea și nici un alt element al închinării religioase nu este socotit de Dumnezeu mai acceptat dacă este făcut într-un loc anume sau privind spre un punct cardinal. În schimb, Dumnezeu așteaptă de la noi să-l adorăm pretutindeni și oriunde în duh și în adevăr[23], zilnic[24], în familiile noastre[25] și în mod individual[26]. Totuși, închinarea trebuie săvârșită și în adunările publice, iar acestea nu trebuie neglijate sau părăsite în mod deliberat, pentru că Dumnezeu Însuși ne cheamă prin Cuvântul Lui să fim parte a unei astfel de adunări[27].

7. Prin Legea naturală, Dumnezeu a stabilit ca o anumită porțiune de timp să fie pusă deoparte pentru închinare. Prin Cuvântul Său și printr-o poruncă morală și perpetuă, El a hotărât o zi din șapte pentru a fi ținută drept Sabat sfânt pentru El[28]. De la începutul lumii și până la învierea lui Christos, ziua pe care a stabilit-o Dumnezeu era ultima zi a săptămânii. După învierea lui Christos, ea a fost schimbată în prima zi a săptămânii, care este numită Ziua Domnului[29]. Această zi trebuie să fie păstrată până la sfârșitul lumii ca Sabat creștin de vreme ce ținerea ultimei zi a săptămânii a fost abrogată.

8. Sabatul este corect ținut atunci când oamenii își pregătesc inimile lor în mod corespunzător, își aranjează în avans treburile de zi cu zi și adoptă o odihnă sfântă față de toate lucrările, cuvintele și gândurile, abținându-se de la angajarea în orice activitate seculară[30]. Totodată, oamenii au datoria de a participa în acte publice sau private de închinare[31].


[1] Ieremia 10:7; Marcu 12:33.

[2] Deuteronom 12:32.

[3] Exod 20:4-6.

[4] Matei 4:9, 10; Ioan 5:23; Matei 28:19.

[5] Romani 1:25; Coloseni 2:18; Apocalipsa 19:10.

[6] Ioan 14:6.

[7] 1 Timotei 2:5.

[8] Psalmul 95:1-7; 65:2.

[9] Ioan 14:13, 14.

[10] Romani 8:26.

[11] Ioan 5:14.

[12] 1 Corinteni 14:16, 17.

[13] 1 Timotei 2:21, 2; 2 Samuel 7:29.

[14] 2 Samuel 12:21-23.

[15] 1 Ioan 5:16.

[16] 1 Timotei 4:13.

[17] 2 Timotei 4:2; Luca 8:18.

[18] Coloseni 3:16; Efeseni 5:19.

[19] Matei 28:19, 20.

[20] 1 Corinteni 11:26.

[21] Estera 4:16; Ioel 2:12.

[22] Exod 15:1-19; Psalmul 107.

[23] Ioan 4:21; Maleahi 1:11; 1 Timotei 2:8.

[24] Matei 6:11; Psalmul 55:17.

[25] Faptele Apostolilor 10:2.

[26] Matei 6:6.

[27] Evrei 10:25; Faptele Apostolilor 2:43.

[28] Exod 20:8.

[29] 1 Corinteni 16:1, 2; Faptele Apostolilor 20:7; Apocalipsa 1:10.

[30] Isaia 58:13; Neemia 13:15-22.

[31] Matei 12:1-13.

Capitolul 23 – Despre jurăminte

1. Un jurământ corect este acel element de închinare religioasă în care o persoană care jură în adevăr, cu dreptate și judecată, îl cheamă pe Dumnezeu să îi fie martor la ceea ce a jurat[1], fiind judecat de El în funcție de adevărul sau falsitatea celor spuse[2].

2. Oamenii ar trebui să jure numai pe numele lui Dumnezeu, și aceasta cu cea mai mare frică și evlavie sfântă. Prin urmare, a jura în van sau fără înțelepciune sau pe orice altceva, constituie un păcat grav[3]. Cu toate acestea, în chestiuni grele și semnificative, un jurământ este permis de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a confirma adevărul și a pune capăt oricărui conflict[4].

Astfel, un jurământ este corect atunci când este cerut de autoritatea competentă în atari circumstanțe[5].

3. Cel care depune un jurământ permis de Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să ia în considerare seriozitatea și gravitatea afirmării unui lucru despre care știe că nu este adevărat. Dumnezeu nu va lăsa nepedepsite jurămintele false și mincinoase, iar datorită unor astfel de jurăminte o națiune poate să ajungă să sufere[6].

4. Atunci când este făcut, un jurământ trebuie exprimat folosind cuvinte simple și obișnuite, fără vreo ambiguitate sau rezervă mentală[7].

5. Jurămintele nu trebuie făcute creaturilor, ci numai lui Dumnezeu. Atunci când sunt făcute, ele trebuie îndeplinite cu cea mai conștiincioasă grijă și atenție[8].

Cu toate acestea, jurămintele monahale ale romano-catolicilor prin care își dedică viața acelei cauze[9], se dedică sărăciei[10] și ascultării de regulile monahale, nu sunt în niciun caz trepte către vreo formă de perfecțiune spirituală. În schimb, ele constituie capcane superstițioase și păcătoase cu care creștinii adevărați nu ar trebui să se încurce[11].


[1] Exod 20:7; Deuteronom 10:20; Ieremia 4:2.

[2] 2 Cronici 6:22, 23.

[3] Matei 5:32, 37; Iacov 5:12.

[4] Evrei 6:16; 2 Corinteni 1:23.

[5] Neemia 13:25.

[6] Leviticul 19:12; Ieremia 23:10.

[7] Psalmul 24:4.

[8] Psalmul 76:11; Geneza 28:20-22.

[9] 1 Corinteni 7:2, 9.

[10] Efeseni 4:28.

[11] Matei 19:11.

Capitolul 24 – Guvernarea civilă

1. Dumnezeu, Domnul suprem și Împăratul lumii întregi, a rânduit autorități civile care să guverneze asupra lumii, pentru propria Sa glorie și pentru binele public. În acest scop, El le-a împuternicit cu autoritate, pentru a-i apăra și încuraja pe cei care fac binele și pentru a-i pedepsi pe cei care fac răul[1].

2. Creștinilor le este permis să accepte slujbe în administrația publică atunci când sunt chemați să facă acest lucru. În împlinirea slujbei lor, ei trebuie să vegheze la respectarea dreptății și păcii, conform legilor sănătoase ale fiecărei națiuni sau entități politice. Pentru a îndeplini aceste îndatoriri, ei sunt autorizați de Noul Testament să se angajeze în războaie, în situații juste și necesare[2].

3. Deoarece autoritățile civile sunt lăsate de Dumnezeu pentru a sluji scopurilor Sale, noi ar trebui să ne supunem lor, atunci când ne cer lucruri după voia Lui. Totuși, nu ar trebui să ne supunem doar datorită pedepsei, ci și dintr-o convingere sinceră. Credincioșii au datoria să se roage pentru conducătorii politici pentru ca sub conducerea lor să poată trăi o viață liniștită, pașnică, în evlavie și onestitate[3].


[1] Romani 13:1-4.

[2] 2 Samuel 23:3; Psalmul 82:3, 4; Luca 3:14.

[3] Romani 13:5-7; 1 Petru 2:17; 1 Timotei 2:1, 2.

Capitolul 25 – Căsătoria

1. Căsătoria trebuie încheiată numai între un bărbat și o femeie. Bărbatul nu trebuie să aibă mai mult de o soție și nici femeia nu trebuie să aibă mai mult de un soț, în același timp[1].

2. Căsătoria a fost rânduită pentru ca soții să se ajute reciproc[2], pentru perpetuarea rasei umane prin urmași legitimi[3] și pentru prevenirea imoralității sexuale[4].

3. Orice om care își poate da consimțământul în mod valabil se poate căsători[5]. Cu toate acestea, creștinii trebuie să se căsătorească numai în Domnul[6].

Prin urmare, cei care mărturisesc adevărata credință nu trebuie să se căsătorească cu necredincioși sau cu idolatrii.

De asemenea, creștinii nu trebuie să se robească singuri căsătorindu-se cu cei care trăiesc în păcat sau cred într-o erezie blestemată[7].

4. Căsătoria nu trebuie făcută între rudele de sânge întrucât acest lucru este interzis în Cuvânt[8]. Aceste căsătorii incestuoase nu pot să-și găsească vreodată legitimitatea, indiferent de ce spune orice lege umană sau indiferent de împrejurarea că părțile în cauză își dau consimțământul să trăiască ca soț și soție[9].


[1] Geneza 2:24; Maleahi 2:15; Matei 19:5, 6.

[2] Geneza 2:18.

[3] Geneza 1:28.

[4] 1 Corinteni 7:2, 9.

[5] Evrei 13:4; 1 Timotei 4:3.

[6] 1 Corinteni 7:39.

[7] Neemia 13:25-27.

[8] Leviticul 18.

[9] Marcu 6:18; 1 Corinteni 5:1.

Capitolul 26 – Biserica

1. Biserica universală se mai numește și biserica invizibilă. Ea se referă la toți aleșii în care Duhul Sfânt s-a manifestat și care au fost adunați sub singurul Cap, adică Domnul Christos. Biserica este mireasa și trupul Celui care împlinește totul în toți[1].

2. Toți oamenii din întreaga lume care mărturisesc credința Evangheliei și ascultarea de Dumnezeu prin Christos și în conformitate cu Evanghelia sunt și pot fi numiți sfinți vizibili[2], atâta timp cât nu-și pătează propria mărturie printr-o eroare fundamentală sau printr-un comportament condamnabil. Toate bisericile locale sunt formate din astfel de sfinți[3].

3. Cele mai pure biserici care ar exista în lumea aceasta sunt și ele supuse amestecului și erorii[4]. Unele au degenerat atât de mult încât au încetat să mai fie biserici ale lui Christos și au devenit biserici ale Satanei[5]. Cu toate acestea, Christos a avut și va până la sfârșitul istoriei o rămășiță de oameni care îi mărturisesc cu adevărat Numele[6].

4. Domnul Isus Christos este capul bisericii. Dumnezeu Tatăl I-a dat toată autoritatea de a chema, institui, ordona și guverna biserica. Papa de la Roma (n. red.: sau Patriarhul) nu este și nici nu poate fi capul bisericii[7]. El este asimilat antichristului, omului fărădelegii, fiului distrugerii – pentru că se înalță în biserică împotriva lui Christos și a tuturor celor poruncite de Dumnezeu. Domnul îl va distruge pe acesta cu strălucirea venirii Sale[8].

5. În exercitarea autorității care I-a fost dată, prin slujirea de Cuvântul Său și a Duhului Sfânt, Christos îi cheamă la Sine, din lume, pe toți aceia care I-au fost dăruiți de Tatăl Său[9].

Ei sunt chemați ca să trăiască pentru El în toată ascultarea și conform Cuvântului[10]. Celor ce sunt chemați, El le poruncește să continue să trăiască în societate, prin bisericile locale, pentru edificarea frățească reciprocă și potrivit cu conduita pe care El o cere de la ei în această lume[11].

6. Membrii bisericii sunt sfinți prin chemarea lor, fiind datori să trăiască public și vizibil viața de ascultare la care sunt chemați de Christos[12]. Ei au datoria de a trăi conform poruncilor lui Christos, prin voia lui Dumnezeu, sacrificându-se pentru El și unii pentru alții, potrivit rânduielilor Evangheliei[13].

7. Fiecărei biserici care ține aceste învățături și se conformează poruncilor lui Christos așa cum sunt ele prevăzute în Cuvânt, El îi dă toată autoritatea și puterea necesară pentru a organiza închinarea și a aplica disciplina pe care El o poruncește.

De asemenea, El le-a dat reguli și porunci de care să se folosească pentru a exercita această autoritate în mod corect și complet[14].

8. O biserică locală complet organizată este formată din slujitori și membrii.

Slujitorii aleși de Christos sunt prezbiterii (sau bătrânii) și diaconii.

Ei trebuie aleși și puși deoparte de către biserica locală pentru scopul concret de a administra rânduielile bisericești și pentru a îndeplini orice alt act sau îndatorire la care sunt chemați de Christos. Această rânduială trebuie păstrată până la sfârșitul istoriei[15].

9. Christos a stabilit și modalitatea prin care cineva să fie pus în slujba de prezbiter în biserică.

El trebuie ales prin votul colectiv al bisericii însăși[16], ca rezultat a unei perioade de post și rugăciune.

Dacă există, corpul prezbiterilor trebuie să-și pună mâinile peste el și să-l dedice acestei slujbe[17]. Diaconii sunt și ei aleși prin aceeași modalitate[18]

10. Slujba prezbiterilor este de a acorda o atenție constantă slujirii lui Christos prin intermediul Cuvântului și a rugăciunii. Ei trebuie să vegheze asupra sufletelor membrilor bisericii ca unii care vor da socoteală lui Christos pentru acest lucru[19]. Biserica locală nu doar că trebuie să le acorde tot respectul cuvenit, ci trebuie să îi și finanțeze, în funcție de posibilități[20]. Este de datoria bisericii locale să facă acest lucru pentru ca prezbiterii să nu fie nevoiți să se implice în activități lumești[21], putându-se astfel dedica ospitalității și slujirii[22]. Acest lucru este cerut nu numai de legea naturală ci și de porunca explicită a Domnului nostru Isus care a rânduit ca cei care propovăduiesc Evanghelia să-și câștige existența prin Evanghelie[23].

11. Deși este specific prezbiterilor bisericii să fie angajați în lucrarea de predicare a Cuvântului, această lucrare nu este limitată la ei. Alții care sunt dăruiți și pregătiți de Duhul Sfânt în vederea predicării pot să fie chemați și aprobați de biserică pentru această lucrare[24].

12. Toți credincioșii sunt datori să se alăture bisericilor locale oriunde s-ar afla și atunci când au ocazia.

Membrii bisericii sunt supuși disciplinei și conducerii acesteia, conform poruncilor lui Christos[25].

13. Acei membrii ai bisericii care au fost jigniți și și-au îndeplinit datoria cu privire la persoana de care sunt jigniți, nu trebuie să deranjeze actele bisericii sau să absenteze de la adunările ei sau de la administrarea oricăror rânduieli din cauza conflictului existent. În schimb, ei trebuie să aștepte rezolvarea conflictului din partea lui Christos prin intermediul acțiunilor bisericii[26].

14. Fiecare biserică are datoria de a se ruga continuu pentru binele și prosperitatea celorlalte biserici ale lui Christos din orice loc al lumii[27].

De asemenea, membrii bisericii locale sunt chemați ca în funcție de posibilitățile pe care le au să fie de folos și altor biserici.

În situația în care providența lui Dumnezeu face ca unele biserici să se bucure de oportunități și circumstanțe favorabile, este de datoria membrilor acestor biserici să împărtășească și altora aceste binecuvântări, pentru pacea, creșterea și edificarea reciprocă[28].

15. Există situații în care pot apărea diferențe doctrinare sau de natură administrativă care pun în pericol pacea și unirea bisericilor în general sau a unei biserici locale.

Astfel de situații pot apărea atunci când un membru sau mai mulți sunt răniți în sau prin acțiuni disciplinare care nu sunt în conformitate cu adevărul și ordinea lăsată de Dumnezeu.

În astfel de cazuri, este potrivit cu voia lui Christos ca mai multe biserici care au părtășie comună să se întâlnească prin reprezentanții lor și să-și expună părerea cu privire la problema ivită și să raporteze sfaturile lor bisericii în cauză[29].

Cu toate acestea, reprezentanții care se adună nu  emit sfaturi cu autoritate bisericească și nu au vreo putere de jurisdicție asupra bisericilor în cauză.

Ei nu pot exercita acțiuni disciplinare și nici nu pot să-și impună părerile în biserici prin intermediul prezbiterilor sau prin intermediul altor persoane[30].


[1] Evrei 12:23; Coloseni 1:18; Efeseni 1:10, 22, 23; Efeseni 5:23, 27, 32.

[2] 1 Corinteni 1:2; Faptele Apostolilor 11:26.

[3] Romani 1:7; Efeseni 1:20-22.

[4] 1 Corinteni 5; Apocalipsa 2; Apocalipsa 3.

[5] Apocalipsa 18:2; 2 Tesaloniceni 2:11, 12.

[6] Matei 16:18; Psalmul 72:17; Psalmul 102:28; Apocalipsa 12:17.

[7] Coloseni 1:18; Matei 28:18-20; Efeseni 4:11, 12.

[8] 2 Tesaloniceni 2:2-9.

[9] Ioan 10:16; Ioan 12:32.

[10] Matei 28:20.

[11] Matei 18:15-20.

[12] Romani 1:7; 1 Corinteni 1:2.

[13] Faptele Apostolilor 2:41, 42; Faptele Apostolilor 5:13, 14; 2 Corinteni 9:13.

[14] Matei 18:17, 18; 1 Corinteni 5:4, 5; 1 Corinteni 5:13; 2 Corinteni 2:6-8.

[15] Faptele Apostolilor 20:17, 28; Filipeni 1:1.

[16] Faptele Apostolilor 14:23.

[17] 1 Timotei 4:14.

[18] Faptele Apostolilor 6:3, 5, 6.

[19] Faptele Apostolilor 6:4; Evrei 13:17.

[20] 1 Timotei 5:17, 18; Galateni 6:6, 7.

[21] 2 Timotei 2:4.

[22] 1 Timotei 3:2.

[23] 1 Corinteni 9:6-14.

[24] Faptele Apostolilor 11:19-21; 1 Petru 4:10, 11.

[25] 1 Tesaloniceni 5:14; 2 Tesaloniceni 3:6, 14, 15.

[26] Matei 18:15-17; Efeseni 4:2, 3.

[27] Efeseni 6:18; Psalmul 122:6.

[28] Romani 16:1, 2; 3 Ioan 8-10.

[29] Faptele Apostolilor 15:2, 4, 6, 22, 23, 25.

[30] 2 Corinteni 1:24; 1 Ioan 4:1.

Capitolul 27 – Părtășia sfinților

1. Toți sfinții sunt uniți cu Isus Christos, care este Capul lor, prin Duhul Sfânt și prin credință. Totuși, acest lucru nu-i face să devină aceeași persoană cu El. Unirea presupune faptul că au părtășie în harurile, suferințele, moartea, învierea și slava lui Christos[1]. Deoarece sunt uniți unul cu altul în dragoste, ei au comuniune în darurile și harurile celuilalt[2], fiind obligați să îndeplinească îndatoririle publice și private în mod corespunzător, pentru a promova binele reciproc, atât în aspectele interioare cât și în aspectele exterioare ale vieților lor[3].

2. Sfinți au îndatorirea de a menține o comuniune sfântă în închinarea lor înaintea lui Dumnezeu prin îndeplinirea tuturor acelor acte spirituale care promovează edificarea lor reciprocă[4].

Ei trebuie să se ajute reciproc în lucrurile materiale, să manifeste comuniune în relațiile și familiile[5] lor, în funcție de posibilitățile și nevoile pe care le au[6]. Comuniunea se poate extinde și asupra tuturor celor care cheamă numele Domnului Isus, indiferent de locul unde i se închină[7].

Cu toate acestea, comuniunea sfinților nu trebuie să înlăture și nici să încalce proprietatea privată pe care oamenii o au asupra bunurilor lor mobile sau imobile[8].


[1] 1 Ioan 1:3; Ioan 1:16; Filipeni 3:10; Romani 6:5, 6.

[2] Efeseni 4:15, 16; 1 Corinteni 12:7; 1 Corinteni 3:21-23.

[3] 1 Tesaloniceni 5:11, 14; Romani 1:12; 1 Ioan 3:17, 18; Galateni 6:10.

[4] Evrei 10:24, 25; Evrei 3:12, 13.

[5] Efeseni 6:4.

[6] Faptele Apostolilor 11:29, 30.

[7] 1 Corinteni 12:14-27.

[8] Faptele Apostolilor 5:4; Efeseni 4:28.

Capitolul 28 – Botezul și Cina Domnului

1. Botezul și Cina Domnului sunt rânduieli stabilite de Dumnezeu.

Ele sunt date de Domnul Isus ca porunci care trebuie respectate și practicate în biserica Sa până la sfârșitul istoriei[1].

2. Aceste simboluri sfinte trebuie să fie administrate numai de aceia care sunt calificați și chemați să le administreze, potrivit însărcinării lui Christos[2].


[1] Matei 28:19, 20; 1 Corinteni 11:26.

[2] Matei 28:19; 1 Corinteni 4:1.

Capitolul 29 – Botezul

1. Botezul este o rânduială a Noului Testament, stabilită de Domnul Isus Christos. Pentru cei botezați, botezul este semnul identificării lor cu Isus în moartea și învierea Lui, al altoirii lor în El[1], al iertării păcatelor[2] și al supunerii vieților lor lui Dumnezeu pentru a trăi și umbla într-o viață nouă[3].

2. Cei ce mărturisesc pocăința în fața lui Dumnezeu și credința și ascultarea față de Domnul Isus Christos sunt singurii candidați adecvați în vederea administrării acestei rânduieli[4].

3. Elementul exterior care trebuie folosit pentru administrarea botezului este apa, în care individul trebuie să fie botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt[5].

4. Imersiunea sau scufundarea persoanei în apă este necesară pentru ca această rânduială să fie administrată în mod corespunzător[6].


[1] Romani 6:3-5; Coloseni 2:12; Galateni 3:27.

[2] Marcu 1:4; Faptele Apostolilor 22:16.

[3] Romani 6:4.

[4] Marcu 16:16; Faptele Apostolilor 8:36, 37; Faptele Apostolilor 2:41; Faptele Apostolilor 8:12; Faptele Apostolilor 18:8.

[5] Matei 28:19, 20; Faptele Apostolilor 8:38.

[6] Matei 3:16; Ioan 3:23.

Capitolul 30 – Cina Domnului

1. Cina Domnului Isus a fost instituită de El Însuși în aceeași noapte în care a fost trădat.

Ea trebuie ținută în bisericile Sale până la sfârșitul istoriei ca o amintire perpetuă a Sa precum și ca o manifestare a jertfei Sale în moartea pe cruce[1].

Ea este dată pentru confirmarea credinței credincioșilor în toate beneficiile morții lui Christos, pentru a fi o hrană spirituală prin care să crească în El și pentru a fi mijlocul prin care să continue să se angajeze în păstrarea tuturor îndatoririlor pe care le au.

Rânduiala Cinei este legătura și garanția comuniunii cu Christos și unii cu alții[2].

2. În această rânduială, Christos nu este oferit Tatălui și nici nu se face o jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morți.

Ea este doar o amintire a jertfei unice de pe cruce pe care Christos a făcut-o o dată pentru totdeauna[3].

De asemenea, Cina Domnului reprezintă cel mai important act spiritual pe care am putea să-l  aducem lui Dumnezeu, mulțumind pentru jertfa lui Christos[4].

Astfel, sacrificiul romano-catolic (n. red.: și ortodox) este cu totul detestabil și pervertește jertfa lui Christos, care este singura ispășire pentru păcatele tuturor aleșilor.

3. În administrarea acestei rânduieli, Domnul Isus a stabilit ca slujitorii Săi se roage și să binecuvânteze cele două simboluri, pâinea și vinul, punându-le deoparte de la întrebuințarea lor obișnuită spre o întrebuințare sfântă.

Ei trebuie să ia pâinea și să o frângă și apoi să ia paharul și să le dea amândouă celor care participă la administrarea acestei rânduieli[5].

4. Refuzul de a da paharul oamenilor sau refuzul de a le permite să se împărtășească din pâine, ridicarea simbolurilor, purtarea acestora într-o parte sau în alta pentru a li se aduce închinare sau păstrarea lor pentru un pretins folos sau ritual religios, sunt toate contrare naturii acestei rânduieli și poruncii Domnului Christos[6].

5. Simbolurile exterioare ale acestei rânduieli, care au fost puse deoparte pentru întrebuințarea hotărâtă de Christos, au o asemenea relație cu Domnul răstignit întrucât uneori sunt numite – cu adevărat și totuși figurativ – prin numele lucrurilor pe care le reprezintă, adică trupul și sângele lui Christos[7].

Cu toate acestea, în substanță și natură, ele rămân cu adevărat pâine și vin, așa cum erau și înainte de punerea deoparte[8].

6. Doctrina numită în mod obișnuit “transsubstanțiere” învață că substanța pâinii și a vinului este schimbată în substanța trupului și a sângelui lui Christos, datorită consacrării elementelor de către preot, sau prin altă modalitate.

Această doctrină este contrară nu numai Scripturii, ci și bunului simț și rațiunii. Ea distruge natura rânduielii Cinei Domnului și este cauza multor superstiții și idolatrii blestemate[9].

7. Beneficiarii demni care se împărtășesc din simbolurile exterioare ale acestei rânduieli se hrănesc spiritual și primesc, prin credință, toate binefacerile jertfei lui Christos.

Acest lucru se întâmplă cu adevărat, dar nu fizic, ci spiritual.

Trupul și sângele lui Christos nu sunt prezente în sens material prin sau în simbolurile rânduielii, ci spiritual, datorită credinței, după cum și simbolurile însăși sunt percepute în exterior, datorită simțurilor[10].

8. Toate persoanele ignorante și nelegiuite sunt incapabile să se bucure de comuniunea cu Christos, și, prin urmare, sunt nevrednice a lua parte la masa Domnului. Atâta timp cât rămân în această stare, ei nu pot lua parte la aceste sfinte rânduieli.

Dacă o fac, săvârșesc un mare păcat împotriva lui Christos[11]. Toți aceia care primesc Cina Domnului în mod nevrednic sunt vinovați de trupul și sângele lui Christos, mâncând și bând propria lor judecată[12].


[1] 1 Corinteni 11:23-26.

[2] 1 Corinteni 10:16, 17, 21.

[3] Evrei 9:25, 26, 28.

[4] 1 Corinteni 11:24; Matei 26:26, 27.

[5] 1 Corinteni 11:23-26.

[6] Matei 26:26-28; 15:9; Exod 20:4, 5.

[7] 1 Corinteni 11:27.

[8] 1 Corinteni 11:26-28.

[9] Faptele Apostolilor 3:21; Luca 24:6, 39; 1 Corinteni 11:24, 25.

[10] 1 Corinteni 10:16; 11:23-26.

[11] 2 Corinteni 6:14, 15.

[12] 1 Corinteni 11:29; Matei 7:6.

Capitolul 31 – Viața după moarte și învierea morților

1. Trupurile celor care au murit se întorc în țărână și se dezintegrează[1]. Totuși, sufletele lor nu mor și nici nu dorm, pentru că sunt înzestrate cu nemurire și se întorc la Dumnezeu, Cel care le-a dat[2].

Sufletele celor drepți sunt făcute desăvârșite în sfințenie și sunt primite în Rai. Acolo sunt întâmpinați de Christos și stau în fața lui Dumnezeu în lumină și slavă, așteptând răscumpărarea deplină a trupurilor lor[3]. Sufletele celor răi sunt aruncate în Iad, unde rămân în chin și întuneric total, fiind păstrate pentru ziua cea mare a judecății finale[4].

Scriptura nu vorbește despre un alt loc în afara acestor două în care sufletele să meargă după ce se despart de trupurile lor.

2. În ultima zi a istoriei, sfinții care vor fi găsiți în viață nu vor muri, ci vor fi schimbați[5]. Toți morții vor fi înviați cu aceleași trupuri[6] pe care le-au avut dar având calități diferite. Trupurile lor vor fi unite din nou cu sufletele, pentru totdeauna[7].

3. Trupurile celor nedrepți vor fi înviate prin puterea lui Christos spre judecata lor. Prin Duhul Său, trupurile celor drepți for fi înălțate la mare cinste și vor fi făcute asemenea trupului glorios al lui Christos[8].


[1] Geneza 3:19; Faptele Apostolilor 13:36.

[2] Eclesiastul 12:7.

[3] Luca 23:43; 2 Corinteni 5:1, 6:8; Filipeni 1:23; Evrei 12:23.

[4] Iuda 6, 7; 1 Petru 3:19; Luca 16:23, 24.

[5] 1 Corinteni 15:51, 52; 1 Tesaloniceni 4:17.

[6] Iov 19:26, 27.

[7] 1 Corinteni 15:42, 43.

[8] Faptele Apostolilor 24:15; Ioan 5:28; Filipeni 3:21.

Capitolul 32 – Judecata finală

1. Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea prin Isus Christos[1], căruia Tatăl I-a dat toată puterea și judecata. În acea zi, îngerii apostați[2] precum și toți oamenii care au trăit vreodată pe pământ se vor înfățișa înaintea scaunului de judecată a lui Christos pentru a da socoteală despre gândurile, cuvintele și faptele lor și pentru a primi răsplata cuvenită pentru tot ceea ce au făcut în trup, fie bine, fie rău[3].

2. Scopul lui Dumnezeu cu această zi a judecății este de a-Și manifesta slava în mântuirea veșnică a aleșilor și dreptatea în osânda veșnică a celor nelegiuiți, răi și neascultători[4].

În acel moment, cei drepți vor merge în viața veșnică, primind plinătatea bucuriei și slavei, ca recompensă veșnică în prezența Domnului. Cei răi, care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu și nu au ascultat de Evanghelia lui Isus Christos, vor fi aruncați în chinuri veșnice[5], vor fi pedepsiți cu distrugere veșnică și vor fi aruncați departe de prezența Domnului și de slava puterii Lui[6].

3. Christos dorește ca noi să fim convinși că va veni o zi a judecății, atât pentru a-i descuraja pe cei răi de la păcat[7], cât și pentru a-i mângâia pe sfinți, mai ales în necazurile lor[8].

Din acest motiv, El a hotărât să nu dezvăluie nimănui când va veni acea zi[9].

El îi încurajează pe oameni să fie mereu veghetori și gata să exclame: „Vino Doamne Isuse; Vino curând. Amin!”[10].


[1] Faptele Apostolilor 17:31; Ioan 5:22, 27.

[2] 1 Corinteni 6:3; Iuda 6.

[3] 2 Corinteni 5:10; Eclesiastul 12:14; Matei 12:36; Romani 14:10, 12; Matei 25:32-46.

[4] Romani 9:22, 23.

[5] Matei 25:21, 34; 2 Timotei 4:8.

[6] Matei 25:46; Marcu 9:48; 2 Tesaloniceni 1:7-10.

[7] 2 Corinteni 5:10, 11.

[8] 2 Tesaloniceni 1:5-7.

[9] Marcu 13:35-47; Luca 12:35, 36.

[10] Apocalipsa 22:20.

Semnatarii

Noi, SLUJITORII, MESAGERII și cei care ne ocupăm de mai mult de o sută de BISERICI BAPTISTE din Anglia și Țara Galilor (biserici care stau ferme împotriva arminianismul), ne-am întâlnit la Londra, de la a treia zi a lunii a șaptea până la a unsprezecea zi a aceleiași luni a anului 1689, pentru a lua în considerare unele lucruri care ar putea fi pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele acestor congregații, și, am considerat potrivit (pentru satisfacția tuturor celorlalți creștini care diferă de noi în ceea ce privește botezul) să ia cunoștință de mărturisirea credinței noastre, mărturisire pe care o recunoaștem ca fiind cea care conține doctrina credinței și practicii noastre, și dorim ca membrii bisericilor noastre să se edifice în ea.

Hansard Knollys
Păstor, Broken Wharf, Londra

William Kiffin
Păstor, Devonshire-square, Londra

John Harris
Păstor, Joiner’s Hall, Londra

William Collins
Păstor, Petty France, Londra

Hurcules Collins
Păstor, Wapping, Londra

Robert Steed
Păstor, Broken Wharf, Londra

Leonard Harrison
Păstor, Limehouse, Londra

George Barret
Păstor, Mile End Green, Londra

Isaac Lamb
Păstor, Pennington-street, London

Richard Adams
slujitor, Shad Thames, Southwark

Benjamin Keach
Păstor, Horse-lie-down, Southwark

Andrew Gifford
Păstor, Bristol, Fryars, Som. & Glouc.

Edmond White
Păstor, Evershall, Bedford

William Prichard
Păstor, Blaenau, Monmouth

Paul Fruin
Slujitor, Warwick, Warwick

Thomas Vaux
Păstor, Broadmead, Som. & Glouc.

Thomas Winnel
Păstor, Taunton, Som. & Glouc.

James Hitt
Predicator, Dalwood, Dorset

John Tomkins
Slujitor, Abingdon, Berks

Toby Willes
Păstor, Bridgewater, Somerset

John Carter
Păstor, Steventon, Bedford

James Webb
Păstor, Devizes, Wilts

Richard Sutton
Păstor, Tring, Herts

Robert Knight
Păstor, Stukeley, Bucks

Edward Price
Păstor, Hereford City, Hereford

William Phipps
Păstor, Exon, Devon

William Hawkins
Păstor, Dimmock, Gloucester

Samuel Ewer
Păstor, Hemstead, Herts

Edward Man
Păstor, Houndsditch, London

Charles Archer
Păstor, Hock-Norton, Oxon

Richard Ring
Păstor, Southhampton, Hants

Christopher Price
Slujitor, Abergayenny, Monmouth

Daniel Finch
Slujitor, Kingsworth, Herts

John Ball
Slujitor, Tiverton, Devon

Richard Tidmarsh
Slujitor, Oxford City, Oxon

William Facey
Păstor, Reading, Berks

Samuel Buttall
Slujitor, Plymouth, Devon

În numele și pe seama acestor adunări.


Descarcă .pdf în mod gratuit