Introducere
O mărturisire de credință aparținând unor șapte biserici ale lui Christos din Londra, care sunt în mod obișnuit, deși pe nedrept, numite anabaptiste. Publicată pentru justificarea adevărului și informarea celor ignoranți, la fel ca și pentru combaterea tuturor argumentelor mincinoase care sunt adesea aruncate asupra noastră pe nedrept, atât la amvon, cât și pe calea tiparului.
Îți mărturisesc însă că eu Îi slujesc Dumnezeului părinților noștri, potrivit Căii despre care ei spun că este „eretică”, și cred toate lucrurile care sunt potrivit cu Legea și scrise în Profeți. Și am aceeași speranță în Dumnezeu pe care o au și ei, că va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți. – Faptele apostolilor 24:14, 15
Căci nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut și am auzit! – Faptele apostolilor 4:20
Isus i-a răspuns: – Dacă am vorbit rău, mărturisește ce anume este rău. Dar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați? – Ioan 18:23
Fericiți sunteți voi, când, din cauza Mea, oamenii vă insultă, vă persecută și spun tot felul de lucruri rele, mințind împotriva voastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri! Căci tot așa i-au persecutat și pe profeții dinaintea voastră. – Matei 5:11-12
Capitolul 1
Dumnezeu, așa cum este El în Sine Însuși, nu poate fi înțeles de nimeni în afară de El Însuși[1], întrucât locuiește într-o lumină inaccesibilă, la care niciun ochi nu se poate uita și pe care omul n-a văzut-o și nici nu o poate vedea.
Nu există decât[2] un singur Dumnezeu, un Singur Christos, un singur Duh, o singură credință, un singur botez[3], o singură regulă de sfințenie și ascultare pentru toți sfinții, în veci și pentru totdeauna, în tot locul unde s-ar afla aceștia vreodată.
Capitolul 2
Dumnezeu este[1] de la Sine Însuși, adică nu de la altul, nici din altul, nici cu altul și nici pentru altul[2].
El este un Duh, care după ființa Lui este din Sine, așa că dă[3] ființă, mișcare tuturor celorlalte lucruri, fiind în El Însuși veșnic, preasfânt, infinit[4] în măreție, înțelepciune, putere, dreptate, bunătate și adevăr.
În această Dumnezeire există Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, fiind fiecare dintre Ei Unul și Același Dumnezeu, și, prin urmare, Neseparați.
Persoanele Dumnezeirii se deosebesc Una de Alta prin diferitele Lor proprietăți[5]: Tatăl este de la Sine Însuși[6], Fiul este din veșnicie[7] iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul.
Capitolul 3
Dumnezeu a decretat în Sine Însuși[1] toate lucrurile care s-au întâmplat, se întâmplă și se vor întâmpla[2], după sfatul propriei Sale voințe, spre slava Numelui Său.
Decretul Său dovedește înțelepciunea, perseverența, adevărul și credincioșia Sa[3].
Înțelepciunea Lui se manifestă prin aceea că El guvernează toate lucrurile[4].
Perseverența Lui se manifestă prin aceea că Dumnezeu a fost, este și rămâne neschimbat[5].
Adevărul Lui se manifestă prin tot ceea ce declară El prin hotărârile Sale, măcar că vorbele Sale pot să pară uneori că înseamnă altceva, totuși, sensul lor este întotdeauna în acord cu decretul Său[6].
Credincioșia Lui se manifestă prin aceea că El face tot ceea ce a hotărât, exact așa cum a hotărât.
Iar, în legătură cu omul[7], Dumnezeu a avut în vedere, în Christos, înainte de întemeierea lumii și în acord cu bunăvoința voii Sale, să îi predestineze pe unii oameni la viața veșnică prin Isus Christos, spre lauda și slava harului Său[8], lăsându-i pe ceilalți în păcatul lor și în dreapta lor condamnare, spre lauda dreptății Sale.
Capitolul 4
La început[1], Dumnezeu a făcut toate lucrurile foarte bune. El l-a creat pe om după chipul și asemănarea Lui[2], umplându-l cu toată desăvârșirea, toată frumusețea naturală și neprihănirea și făcându-l liber de orice păcat[3].
Totuși, omul nu a rămas mult timp în această stare de cinste, ci, prin șiretenia Șarpelui[4], pe care Satana l-a folosit ca instrument al său, după ce el însuși și îngerii lui au păcătuit părăsindu-și starea de glorie[5], a ispitit-o mai întâi pe Eva[6] și, apoi, fiind sedus de femeie, Adam a călcat și nesocotit cu bună știință și de bunăvoie porunca Marelui lor Creator, motiv pentru care moartea a venit asupra tuturor oamenilor, așa că toți cei născuți după cădere sunt zămisliți în păcat și sunt din fire copii ai mâniei, supuși morții[7] și tuturor celorlalte calamități datorate păcatului în această lume. În starea lor naturală ei nu au și nu pot avea parte de Christos.
[1] Geneza 1; Coloseni 1:16; Evrei 11:3; Isaia 45:12.
[2] Geneza 1:26; 1 Corinteni 15:45-46; Eclesiastul 7:31.
[3] Psalmul 49:20.
[4] Geneza 3:1, 4, 5; 2 Corinteni 11:3.
[5] 2 Petru 2:4; Iuda 6; Ioan 8:44.
[6] Geneza 3:1, 2, 6; 1 Timotei 2:14; Eclesiastul 7:31; Galateni 3:32.
[7] Romani 5:12, 18, 19; 6:23; Efeseni 2:3.
Capitolul 5
Fiind astfel căzută, întreaga omenire devine cu totul moartă în păcat și în greșeală, supusă mâniei veșnice a marelui Dumnezeu. Totuși, aleșii pe care Dumnezeu i-a iubit cu o iubire[1] veșnică, sunt[2] răscumpărați, înviați și mântuiți, nu prin ei înșiși și nici prin faptele lor, ca să nu se poată lăuda nimeni, ci în întregime și numai prin[3] Harul gratuit al lui Dumnezeu și prin îndurarea Sa manifestată în Fiul Său, Isus Christos, care ni s-a făcut înțelepciune, dreptate, sfințire și răscumpărare, pentru ca așa cum spune și Scriptura, cel ce se bucură, să se bucure în Domnul.
Capitolul 6
Așadar[1], viața veșnică este aceasta: a-L cunoaște pe singurul Dumnezeu adevărat și pe Fiul Său trimis de El[2].
Domnul va răzbuna în foc aprins pe toți cei care nu-L cunosc și nu ascultă de glasul Evangheliei Domnului nostru Isus Christos.
Capitolul 7
Regula ascultării de Evanghelie, credința și împlinirea poruncilor cu privire la închinarea și slujirea lui Dumnezeu precum și toate celelalte îndatoriri creștine nu sunt invențiile, opiniile, dispozitivele, legile, constituțiile sau tradițiile nescrise ale omului, ci numai Cuvântul lui Dumnezeu relevat în Scripturile canonice[1].
[1] Ioan 5:39; 2 Timotei 3:15-17; Coloseni 21:18, 23; Matei 15:9.
Capitolul 8
În Cuvântul Său scris, Dumnezeu a dezvăluit clar tot ceea ce a considerat că ne este necesar să cunoaștem, să credem și să mărturisim, în legătură cu slujba și natura lui Christos, în care toate promisiunile Tatălui sunt Da și Amin, spre lauda Sa[1].
[1] Faptele Apostolilor 3:22, 23; Evrei 1:1, 2; 2 Timotei 3:15-17; 2 Corinteni 1:20.
Capitolul 9
Domnul Isus, despre care au scris Moise[1] și profeții și pe care L-au propovăduit apostolii, este[2] Fiul lui Dumnezeu Tatăl, strălucirea slavei Sale, forma săpată a Ființei Sale, Dumnezeu alături de Tatăl și de Duhul Sfânt, prin care a fost făcută lumea și prin care este susținută și guvernată.
La împlinirea vremurilor[3], El s-a născut ca bărbat[4] dintr-o femeie, din seminția lui Iuda[5], din sămânța lui David și a lui Avram, adică din Maria, Fecioara binecuvântată de Duhul Sfânt care S-a pogorât asupra ei și de Puterea Celui Prea Înalt care a umbrit-o.
El în toate a pătimit ca noi[6], dar fără a săvârși vreun păcat.
Capitolul 10
În ceea ce privește slujba Sa[1], numai Christos este Mijlocitorul Noului Legământ, adică al Legământului veșnic al harului, dintre Dumnezeu și om.
Datorită acestui fapt[2], Isus este perfect și pe deplin Profetul, Preotul și Regele Bisericii lui Dumnezeu în veci de veci.
Capitolul 11
El a fost rânduit din veșnicie pentru a înfăptui aceste slujbe, prin[1] autoritatea Tatălui. El a fost chemat, pus deoparte[2] și uns din plin și din belșug cu toate darurile necesare, asupra Lui fiind turnat, fără măsură, Duhul Sfânt.
Capitolul 12
În această chemare, Scriptura ne prezintă două lucruri importante:
În primul rând, chemarea la slujire și în al doilea rând, slujirea însăși.
Nimeni nu a primit această chemare[1] și cinste în afară de Cel care este chemat Dumnezeu. Asemeni lui Aaron, la fel și Christos a fost chemat în mod special de Dumnezeu Tatăl care, prin legământ, L-a rânduit pentru această slujire.
Dumnezeu a hotărât ca[2] Domnul Christos să fie o jertfă pentru păcate, ca să-și pună deoparte o seminție iar lucrarea lui Dumnezeu să prospere în mâinile Lui.
Această chemare conține în ea însăși[3] alegerea[4], rânduirea[5], trimiterea, scopul, mijloacele și rezultatul[6], toate datorită harului lui Dumnezeu, fără nicio condiție sau vreun merit al omului, ci de dragul lui Christos.
Capitolul 13
Slujba de Mijlocitor, Profet, Preot și Împărat al Bisericii lui Dumnezeu sunt atât de proprii lui Christos, încât, nici în totalitate și nici în parte, ele nu pot fi transferate de la El către oricare altul[1].
[1] 1 Timotei 2:15; Evrei 7:24; Daniel 5:14; Faptele Apostolilor 4:12; Luca 1:23; 1 Ioan 14:6.
Capitolul 14
Slujba la care a fost chemat Christos este triplă[1]: de Profet[2], de Preot[3] și de Împărat.
Numărul și ordinea slujbelor sunt explicate, mai întâi prin nevoile oamenilor care lucrează din ignoranță[4], motiv pentru care au nevoie de slujba profetică a lui Christos pentru a-i lumina.
În al doilea rând[5], înstrăinarea față de Dumnezeu face necesară slujba de Preot întru împăcarea lor.
În al treilea rând, incapacitatea lor totală[6] de a se întoarce la El face necesară slujba de Împărat al lui Christos, pentru ca să-i ajute și să-i guverneze înspre Tatăl.
Capitolul 15
În ceea ce privește slujba de Profet al lui Christos, El ne-a relevat[1] întreaga voință a lui Dumnezeu Tatăl precum și toate lucrurile care ne sunt necesare pentru a le crede și asculta.
De aceea, El nu este numit numai Profet[2], Doctor[3], Apostol[4] și Mijlocitor al legământului, ci chiar și[5] Înțelepciunea lui Dumnezeu[6].
Capitolul 16
Pentru ca Domnul Christos să îndeplinească slujba de Profet, apare necesar ca El să fie[1] pe deplin Dumnezeu, și, cu toate acestea, să fie complet om.
Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, El nu ar fi putut niciodată să înțeleagă în mod perfect voia lui Dumnezeu[2] și nici nu ar fi fost în stare să o reveleze în toate veacurile. Dacă nu ar fi fost om, El nu ar fi putut să-și descopere propria persoană[3] către umanitate.
Capitolul 17
În ceea ce privește Preoția Sa, fiind consacrat pentru aceasta, Christos[1] S-a arătat o singură dată pentru a îndepărta păcatul prin jertfa Lui Însuși și, în acest scop, a săvârșit și a suferit pe deplin toate acele lucruri pe care Dumnezeu le folosește pentru a-i împăca cu Sine pe aleșii Lui[2].
Astfel, după ce a dărâmat zidul despărțitor dintre om și Dumnezeu, a pus capăt tuturor umbrelor, ritualurilor ceremoniilor, intrând în Sfânta Sfintelor, adică în Cerurile sfinte, în prezența lui Dumnezeu, unde El trăiește pentru totdeauna și stă la dreapta Tatălui, arătându-se înaintea feței lui Dumnezeu pentru a mijloci pentru cei care vin la Tronul Harului pe calea arătată de El. Și nu doar atât[3], dar Christos face din poporul său o Casă spirituală, o Preoție Sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale care să fie primite înaintea lui Dumnezeu prin El. În acest sens, nici Tatăl nu primește vreo altă formă de închinare și nici Fiul nu aduce Tatălui un alt tip de închinători.
Capitolul 18
Această Preoție nu a nici stabilită printr-o lege și nici temporară, ci a fost stabilită după rânduiala[1] lui Melhisedec[2], nu printr-o poruncă trupească, ci prin puterea vieții veșnice[3]; nu printr-o rânduială slabă și nesemnificativă, ci printr-o rânduială statornică și desăvârșită; nu pentru un anumit timp[4], ci pentru totdeauna.
Preoția Domnului Christos nu permite niciun succesor, ci este perpetuă și proprie numai Lui și Celui care trăiește pururea.
Însuși Christos a fost Preot, Jertfă și Altar.
El a fost Preot după ambele naturi[5].
El a fost Jertfă după natura Sa umană[6], atunci când Scriptura atribuie jertfa trupului și sângelui Său. Totuși, forța prin care această jertfă a fost făcută eficientă depindea de natura Sa divină[7] și anume de faptul că Fiul Lui Dumnezeu S-a oferit pe Sine Însuși pentru noi.
El a fost Altar după natura Sa divină[8], pentru că pe Altar a fost sacrificată Jertfa Sa, și prin urmare Altarul trebuia să fie de o mai mare importanță decât Jertfa care se aducea pe El.
Capitolul 19
Vorbind despre Împărăția Sa[1], fiind înviat Christos din morți, El S-a înălțat la cer, a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ, alături de guvernarea Bisericii Sale prin extinderea continuă a puterii Lui[2] peste toți îngerii și oamenii buni și răi.
El îi mântuiește și îi păstrează pe aleșii Lui în scopul stăpânirii și distrugerii vrăjmașilor Săi care sunt reprobați[3].
El le comunică și le aplică aleșilor binefacerile, virtuțile și roadele Profeției și Preoției Sale, prin îndepărtarea lor de la păcate, prin îndreptățire și înfiere, prin regenerare, prin sfințire și prin păstrarea și întărirea lor în cadrul tuturor conflictelor lor cu Satana, cu lumea, cu trupul și cu ispita.
El locuiește neîncetat în cei aleși, le guvernează și păstrează inimile în credință și frică de Duhul Său, pe care o dată ce L-a oferit[4] nu-L va retrage niciodată, ci prin intermediul Său lucrează la nașterea și hrănirea credinței lor prin pocăință, iubire, bucurie și speranță, pentru veșnicie. Toate acestea se întâmplă în ciuda propriei noastre necredinței și în ciuda ispitei lui Satan[5].
El stăpânește peste întreaga lume. El îi guvernează și îi limitează vrăjmașii Săi și pe Satan cu puterea Sa extraordinară și în exercitarea înțelepciunii și dreptății Sale divine, dându-le minți reprobate, spre a fi păstrați prin propriile lor deșertăciuni în întuneric, în vederea judecății.
[1] 1 Corinteni 15:4; 1 Petru 3:21-22; Matei 28:18-20; Luca 24:51; Faptele Apostolilor 1:11, 5:30-31; Ioan 19:36; Romani 14:17.
[2] Marcu 1:27; Evrei 1:14; Ioan 16:7, 15.
[3] Ioan 5:26-27; Romani 5:5-7; 14:17; Galateni 5:22, 23; Ioan 1:4, 13.
[4] Ioan 13:1; 10:28-29; 14:16-17; Romani 11:29; Psalmul 51:10-11; Iov 33:29-30; 2 Corinteni 12:7-9.
[5] Iov 1, 2; Romani 1:21; 2:4-6; 9:17-18; 2 Petru 2.
Capitolul 20
Această Împărăție a lui Cristos va fi deplin desăvârșită atunci când El se va întoarce a doua oară, în slavă, pentru domni cu sfinții Săi și pentru a fi admirat de toți cei care au crezut în El.
Atunci El va pune sub picioarele Sale toată domnia și autoritatea pământului, pentru ca slava Tatălui să fie deplină și desăvârșită în Fiul Său și în tot universul[1].
[1] 1 Corinteni 15:24, 28; Evrei 9:28; 2 Tesaloniceni 1:9, 10; 1 Tesaloniceni 4:15-17; Ioan 17:21, 26.
Capitolul 21
Prin moartea Sa, Christos a adus mântuire și împăcare numai pentru[1] cei aleși, adică pentru cei pe care Dumnezeu Tatălui I I-a dat[2]. Evanghelia trebuie propovăduită tuturor oamenilor, ca temelie a credinței[3] că Isus este Christos, Fiul lui Dumnezeu veșnic binecuvântat, plin de toată gloria cerească și ca temelie a credinței că mântuirea poate fi obținută numai prin credința în numele Său.
Capitolul 22
Credința mântuitoare este[1] darul lui Dumnezeu lucrat în inimile aleșilor de Duhul Sfânt, prin intermediul Căruia aceștia ajung să vadă, să cunoască și să creadă adevărul Scripturilor[2]. Sfânta Scriptură se situează mai presus de toate celelalte scrieri și lucruri din lume, întrucât aceasta prezintă slava lui Dumnezeu în atributele Sale, excelența lui Christos în natura și slujbele Sale și puterea plinătății Duhului în lucrările Sale care face capabile sufletele să creadă adevărurile mântuitoare.
Capitolul 23
Cei care au această credință prețioasă adusă în ei de Duhul Sfânt, nu pot cădea niciodată, total sau definitiv, urmând a se ridica din multele furtuni sau inundații care se vor abate împotriva lor. Ei nu se vor putea îndepărta niciodată de temelia și stânca pe care sunt prinși prin credință, ci vor fi păstrați prin puterea lui Dumnezeu întru mântuirea sufletelor lor, bucurându-se de prețioasa comoară pe care au primit-o și de harul de a fi săpați pe palmele mâinilor lui Dumnezeu[1].
[1] Matei 7:24, 25; Ioan 13:1; 1 Petru 1:4-6; Isaia 49:13-16.
Capitolul 24
Această credință se naște, în mod obișnuit[1], prin propovăduirea Evangheliei sau a Cuvântului lui Christos, fără a lua în considerare[2] vreo putere sau vreo capacitate a făpturii, care este complet[3] pasivă și moartă în păcate și fărădelegi. Cei aleși sunt convertiți cu aceeași putere care L-a înviat și pe Christos din morți[4].
Capitolul 25
Lucrarea Evangheliei întru convertirea sufletelor păcătoșilor[1] este complet gratuită. Ea nu are nevoie de vreo pregătire sau slujire anterioară prevăzută de Lege, ci numai de sufletul gol, păcătos[2] și neevlavios, care să-L primească pe Christos ca răstignit, mort, îngropat, înviat și ca Domn și Mântuitor[3].
Capitolul 26
Aceeași putere care convertește sufletele la credința în Christos, le însoțește[1] pe acestea în toate îndatoririle, ispitele, conflictele, suferințele și tot ceea ce are de făcut un creștin în viața de zi cu zi[2], prin furnizarea continuă a harului din partea lui Dumnezeu[3], fără de care creștinul nu și-ar putea îndeplini nicio datorie față de Dumnezeu și nici nu s-ar putea împotrivi lucrărilor Satanei, lumii sau oamenilor.
Capitolul 27
Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt există și în și prin cei credincioși, însoțindu-i în relațiile lor, acasă, în familie, în societate și în iubire.
În virtutea acestei unități cu Dumnezeu, toți credincioșii sunt fii adoptați ai lui Dumnezeu și moștenitori ai lui Christos și a tuturor făgăduințelor acestei vieți și a vieții veșnice[1].
[1] 1 Tesaloniceni 1:1; Ioan 14:10, 20; 17:21; Coloseni 2:9, 10; 1:19; Ioan 1:17; Ioan 20:17; Evrei 2:11; Coloseni 1:18; Efeseni 5:30; Efeseni 2:22; 1 Corinteni 3:16-17; Isaia 16:5; 2 Corinteni 11:3; Galateni 3:26; Ioan 17:24.
Capitolul 28
Cei care se găsesc în această unire cu Christos sunt socotiți neprihăniți și sunt iertați de toate păcatele lor trecute, prezente și viitoare, datorită sângelui lui Christos, care le-a oferit acestora o justificare[1] numai prin har și provenind în exclusivitate din Voința lui Dumnezeu[2].
Această realitate se datorează dreptății pe care a împlinit-o Christos prin moartea Sa, fiind aplicată în mod continuu prin credință.
[1] Ioan 1:7; Evrei 10:14; 9:26; 2 Corinteni 5:19; Romani 3:23.
[2] Faptele Apostolilor 13:38, 39; Romani 5:1; 3:25, 30.
Capitolul 29
Toți credincioșii sunt un popor sfânt[1] și sfințit de Dumnezeu. Sfințirea este un har spiritual[2] al Noului Legământ și efectul[3] iubirii lui Dumnezeu.
Sfințirea se manifestă prin faptul că aleșii sunt despărțiți[4], atât în suflet cât și în trup, de orice păcat și de orice fapte ale morții, prin[5] sângele Legământului veșnic, care îi prezintă pe aceștia într-o perfecțiune cerească și evanghelică.
În calitatea Sa de Cap și Împărat al acestui Nou Legământ, El îi face capabili pe aleși să asculte poruncile Sale[6].
Capitolul 30
Prin cunoașterea îndreptățirii date de Tatăl și descoperite prin sângele lui Christos, toți credincioșii au marele privilegiu al reconcilierii cu Dumnezeu, de care erau departe dar de care s-au apropiat prin jertfa lui Isus.
Numai prin intermediul acesteia ei au dobândit bucuria, priceperea și ispășirea[1].
[1] 2 Corinteni 5:19; Isaia 54:10; 26:12; Efeseni 2:13-14; Filipeni 4:7; Romani 5:10-11.
Capitolul 31
În timpul acestei vieți, credincioșii sunt într-un război continuu, într-o luptă și o opoziție împotriva păcatului, a sinelui, a lumii și a Diavolului, fiind expuși la tot felul de suferințe, necazuri și persecuții.
Acest lucru va continua până când Christos va veni în Împărăția Sa și Îi va lua pe toți cei predestinați și mai dinainte numiți. În această viață, sfinții se pot bucura de Dumnezeu numai prin credință[1].
[1] Efeseni 6:10-13; 2 Corinteni 10:3; Apocalipsa 2:9, 10.
Capitolul 32
Singura putere prin care sfinții sunt capabili să întâmpine orice împotrivire și să învingă toate necazurile, ispitele, persecuțiile și încercările este prin intermediul Domnului Isus Christos, care este Capul mântuirii lor, fiind desăvârșiți prin suferințe.
El Și-a asumat, cu toată puterea, să-i ajute în toate suferințele, să-i scape din ispitele lor și să-i păstreze pentru Împărăția Sa veșnică[1].
[1] Ioan 16:33; Evrei 2:9, 10; Ioan 15:5.
Capitolul 33
Pe acest pământ, Christos are o Împărăție spirituală, care este Biserica, pe care a cumpărat-o și a răscumpărat-o pentru Sine, ca o moștenire proprie.
Această Biserică este ceata sfinților vizibili[1], chemați și despărțiți de lume prin Cuvântul[2] și Duhul lui Dumnezeu, la mântuirea vizibilă a credinței Evangheliei, fiind botezați în credință și uniți cu Domnul și unii cu alții, prin acord reciproc, în desfășurarea practică[3] a rânduielilor poruncite de Christos, Capul și Regele lor.
Capitolul 34
Această Biserică a Sa are promisiunile[1], semnele legământului Său, prezența, iubirea, binecuvântarea și ocrotirea lui Dumnezeu. Acestea sunt izvoarele harului Său ceresc care curge neîntrerupt[2].
Biserica este locul unde trebuie să vină oameni din toate neamurile care Îl recunosc pe Christos ca fiind Profetul, Preotul și Regele lor, pentru a fi înscriși printre slujitorii Săi din această gospodărie și pentru a fi sub conducerea și guvernarea Lui cerească.
Ei trebuie să-și trăiască viața în această grădină bine udată, să aibă comuniune cu alți sfinți și să fie făcuți părtași la moștenirea lor în Împărăția lui Dumnezeu.
Capitolul 35
Toți slujitorii Săi sunt chemați în Biserică, pentru a-și dărui trupurile și sufletele lor și pentru a-și aduce darurile pe care li le-a dat Dumnezeu.
Astfel, alăturându-se Bisericii, Ei sunt așezați fiecare la locul lor special, spre folosul cuvenit, fiind uniți în mod adecvat, eficient și în acord cu rolul pe care îl poartă fiecare, întru edificarea în iubire[1].
[1] 1 Corinteni 12:6, 7, 12; Romani 12:4-6; 1 Petru 4:10; Efeseni 4:16; Coloseni 2:5, 6, 19; 1 Corinteni 12:12 și următoarele.
Capitolul 36
Fiind astfel unită, fiecare Biserică are[1] puterea dată de Christos de a alege persoane potrivite în slujirea de[2] Păstor, Învățător, Bătrân și Diacon, persoane care să întrunească condițiile prevăzute de Cuvânt și de cuvintele lui Christos, întru hrănirea, guvernarea, slujirea și zidirea Bisericii Lui.
Nimeni nu are dreptul să le impună bisericilor slujitori sau alte condiții decât cele scrise în Cuvânt.
Capitolul 37
Slujitorii menționați mai sus, chemați în mod legitim de Biserică, trebuie să continue în chemarea lor, după rânduiala lui Dumnezeu și să păzească cu grijă turma lui Christos pe care El le-a încredințat-o, nu pentru un câștig necurat, ci de dragul lui Dumnezeu și dintr-o minte curată[1]!
[1] Evrei 5:4; Faptele Apostolilor 4:23; 1 Timotei 4:14; Ioan 10:3, 4; Faptele Apostolilor 20:28; Romani 12:7, 8; Evrei 13:7, 17.
Capitolul 38
Întreținerea slujitorilor mai sus menționați trebuie să fie decizia liberă și voluntară a Bisericii, pentru ca, potrivit cu rânduiala lui Christos, cei care propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie și nu prin constrângere de alte persoane și printr-o altă lege[1].
[1] 1 Corinteni 9:7, 14; Faptele Apostolilor 6:6; 1 Tesaloniceni 5:13; 1 Timotei 5:17-18; Filipeni 4:15-16.
Capitolul 39
Botezul este o rânduială a Noului Testament, dată de Christos, care trebuie administrată numai persoanelor care mărturisesc credința în El sau acelora care sunt ucenici sau învățați.
Această rânduială trebuie administrată numai după mărturisirea credinței lor, urmând ca apoi să ia parte la Cina Domnului[1].
[1] Faptele Apostolilor 2:37, 38; 8:36-38; 18:8.
Capitolul 40
Modalitatea[1] prevăzută de Scriptură de administrare a acestei rânduieli este scufundarea întregului corp sub apă.
Botezul este un semn care indică simbolizează următoarele:
că după cum trupul este îngropat sub apă și învie din nou, tot așa, cu siguranță, și trupurile sfinților vor învia prin puterea lui Christos în Ziua Învierii, pentru a împărăți împreună cu El.
Capitolul 41
Persoanele alese de Christos pentru a administra această rânduială sunt ucenicii, nefiind nicidecum poruncită o persoană dintr-o anumită biserică sau un slujitorul trimis în mod special ori extraordinar.
Actul botezului poate fi administrat în considerarea calității de ucenic a lui Christos, și nu în considerarea unei alte calități sau unei forme de slujire[1].
[1] Isaia 8:16; Matei 28:16-19; Ioan 4:1-2; Faptele Apostolilor 20:7; Matei 26:26.
Capitolul 42
De asemenea, Christos a dat Bisericii Sale puterea de a primi și de a scoate afară, prin excomunicare, orice membru.
Această putere este dată fiecărei biserici locale în parte privită ca adunare congregațională, și nu unei anumite persoane, unui membru sau unui slujitor, ci întregului[1].
[1] Faptele Apostolilor 2:47; Romani 16:2; Matei 18:17; 1 Corinteni 5:4; 2 Corinteni 2:6-8.
Capitolul 43
Orice membru al oricărei Biserici, oricât de excelent, de inteligent sau de învățat ar fi, trebuie să fie supus acestei cenzuri și judecăți a lui Christos.
Biserica trebuie să acționeze împotriva celor răzvrătiți din rândul membrilor săi cu grijă, cu blândețe și având în vedere sfatul membrilor[1].
[1] Matei 18:16-18; Faptele Apostolilor 11:2, 3; 1 Timotei 5:19-21.
Capitolul 44
Pentru păstrarea Bisericii în comuniune sfântă și în rânduială[1], Christos pune în biserică oameni aleși care prin slujba lor să guverneze, să supravegheze, să viziteze și să vegheze.
De asemenea, pentru păstrarea ordinii bisericești, El le-a dat[2] acestora autoritatea și datoria de a veghea unii asupra altora.
Capitolul 45
Celor cărora Dumnezeu le-a dat daruri specifice, fiind aleși de biserică în acest sens, pot și trebuie să predice, după măsura credinței bisericii și să învețe public Cuvântul lui Dumnezeu, pentru zidirea, îndemnul și mângâierea Bisericii[1].
[1] 1 Corinteni 14 – întreg capitolul; Romani 12:6; 1 Petru 4:10-11; 1 Corinteni 12:7; 1 Tesaloniceni 5:17-19.
Capitolul 46
Astfel, întrunit în mod corect și perseverând în comuniunea creștină și în ascultarea de Evanghelia lui Christos, nimeni nu trebuie să se separe de Biserică din cauza propriilor greșeli și propriei corupții în care poate cădea, atâta timp cât biserica este formată din oameni supuși eșecurilor și căderii.
Aceștia trebuie să se ridice și să se străduiască să trăiască în ascultare și în ordine[1].
[1] Apocalipsa capitolele 2 și 3; Faptele Apostolilor 15:12; 1 Corinteni 1:10; Efeseni 2:16; 3:15-16; Evrei 10:25; Iuda 15; Matei 18:17; 1 Corinteni 5:4, 5.
Capitolul 47
Deși bisericile sunt locale și particulare, ele formează o cetate compactă și bine închegată. Acestea trebuie să umble după una și aceeași Regulă și, prin toate mijloacele, să se sfătuiască și să se ajute unii pe alții în treburile bisericești, ca membrii ai aceluiași trup și părtași ai aceleiași credințe comune sub Christos, singurul lor Cap[1].
[1] 1 Corinteni 4:17; 14:33, 36; 16:1; Matei 28:20; 1 Timotei 3:15; 6:13-14; Apocalipsa 22:18-19; Coloseni 2:6, 19; 4:16.
Capitolul 48
Magistrații civili sunt rânduiți de Dumnezeu pentru pedepsirea celor care fac răul și pentru lauda celor care fac binele. Toate lucrurile legiuite și poruncite de ei trebuie respectate în Domnul.
De asemenea, suntem chemați să facem cereri și rugăciuni pentru toți regii și pentru toți cei care au autoritate, pentru ca sub domnia lor să trăim o viață pașnică și liniștită în toată evlavia și onestitatea[1].
[1] Romani 13:1-4; 1 Petru 2:13, 14; 1 Timotei 2:2.
Capitolul 49
Noi credem că magistratul suprem al acestui regat[1] este Regele și Parlamentul ales în mod liber de Regat, și că toate acele legi civile care au fost puse în aplicare de către aceștia trebuie respectate în Domnul.
Trebuie să ne obligăm să apărăm atât aleșii poporului cât și legile civile făcute de ei, cu persoanele, libertățile și proprietățile noastre, deși nu ar trebui să facem acest lucru dacă un astfel de fapt ne-ar provoca suferință.
Nu trebuie să ne supunem unor legi ecleziastice concepute de ei ca fiind obligatorii pentru noi, atâta timp cât nu le-am văzut și nici conștiința noastră nu le poate accepta.
Totuși, le datorăm cinste.
[1] N. trad.: Autorii mărturisirii de credință de la Londra din anul 1644 se referă la Regele și Parlamentul Angliei.
Capitolul 50
Dumnezeu a manifestat o asemenea milă față de noi încât a schimbat inimile magistraților civili atât de mult încât să ne protejeze conștiințele, să ne protejeze de rău, de vătămare, de asuprire și de chinul sub care am gemut atât de mult sub Ierarhia Prelatică, rânduind acest Rege și acest Parlament minunat și cinstit, ca un instrument în mâna Lui, prin care a dărâmat răul și ne-a dat răgazul să respirăm, să privim și să sperăm dincolo de așteptările noastre.
Noi vom rămâne în continuare angajați în a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru aceasta[1].
[1] 1 Timotei 1:2-4; Psalmul 126:1; Faptele Apostolilor 9:31.
Capitolul 51
Dacă Dumnezeu va ridica îngăduința[1] magistraților, nu trebuie să renunțăm la a avea comuniune creștină și nu trebuie să suspendăm practicile noastre, ci trebuie să umblăm în ascultare de Christos, mărturisind toate prevederile credinței la care am făcut referire, în ciuda tuturor necazurilor, renunțând la bunuri, pământuri, soții, soți, copii, tați, mame, frați, surori, și chiar la propriile noastre vieți care ne sunt atât de dragi, ca să ne putem sfârși cu bine alergarea.
Avem datoria să ne amintim[2] că trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai degrabă decât de oameni, și, bazându-ne pe porunca, însărcinarea și făgăduința Domnului și Stăpânului nostru Isus Christos, care are puterea în cer și pe pământ și să credem promisiunea că dacă păzim poruncile Lui, El o să fie cu noi până la sfârșitul vieții.
Atunci când ne vom fi terminat alergarea pe acest pământ, El ne va da cununa neprihănirii care este pregătită pentru toți cei ce iubesc venirea Lui.
Capitolul 52
Avem datoria să dăm oamenilor tot ce li se cuvine. Taxele sau orice îndatoriri legale trebuie onorate și îndeplinite de bunăvoie.
Pământurile, bunurile și trupurile noastre trebuie să le dăm magistratului în Domnul, iar magistratul trebuie recunoscut, respectat și ascultat, după evlavie, nu numai din cauza fricii de pedeapsa lui, ci de dragul conștiinței.
Și, în cele din urmă, toți oamenii vor fi apreciați și priviți așa cum se cuvine și potrivit cu vârsta, statutul și starea lor[1].
[1] Romani 13:5-7; Matei 22:21; Tit 3; 1 Petru 3:13; 5:5; Efeseni 5:21, 22; 6:1, 9.
Capitolul 53
Astfel, dorim să dăm lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine Lui și Cezarului ceea ce i se cuvine Cezarului, și tuturor oamenilor ce li se cuvine lor, străduindu-ne să avem mereu o conștiință curată, fără a-L ofensa pe Dumnezeu sau pe vreun om.
Iar dacă oamenii iau drept erezie ceea ce mărturisim noi împreună cu Apostolii și consideră erezie închinarea noastră înaintea Dumnezeului Părinților noștri și faptul că suntem încredințați de ceea ce scrie în Lege, proroci și apostoli, să rămânem tari și să lepădăm noi înșine toate ereziile și părerile care nu sunt după Christos și să fim statornici și mereu abundenți în lucrarea Domnului, căci truda noastră nu va fi zadarnică[1].
[1] Matei 22:21; Faptele Apostolilor 24:14-16; Ioan 5:28; 2 Corinteni 4:17; 1 Timotei 6:3-5; 1 Corinteni 15:58, 59.
Concluzie
Așadar, dorim să dăm lui Christos ceea ce este al Lui și oricărei autorități legitime ceea ce este al ei și să nu datorăm altora decât dragostea. Să trăim în liniște și pace, așa cum se cuvine să trăiască sfinții, străduindu-ne în toate lucrurile să păstrăm o conștiință bună și să facem fiecărui om așa cum dorim noi să ni se facă, pentru ca să fim văzuți de cei liniștiți, inofensivi sau chiar supărători pentru societatea umană. Să muncim cu mâinile noastre, să nu fim datori nimănui, ci să dăm celui ce are nevoie, și prietenilor și dușmanilor, considerând că este mai de folos să oferim decât să primim.
De asemenea, recunoaștem că știm lucrurile doar parțial și că nu înțelegem multe lucruri pe care ne-am dori să le cuprindem și să le cunoaștem, iar dacă cineva se va arăta binevoitor să ne explice acele părți, vom avea motive să fim recunoscători lui Dumnezeu și aceluia.
Totuși, dacă cineva ne impune ceva ce vedem că nu este poruncit de Domnul Isus Christos, vom suporta mai degrabă ocările și chinurile oamenilor, vom accepta să fim dezbrăcați de orice mângâiere exterioară și chiar să murim o mie de morți, mai degrabă decât să facem ceva împotriva celui mai mic strop al adevărului lui Dumnezeu sau împotriva luminilor propriilor noastre conștiințe.
Și dacă cineva va cataloga drept erezie ceea ce mărturisim noi, atunci, împreună cu Apostolii vom continua să ne închinăm înaintea Dumnezeului Părinților noștri și vom mărturisi faptul că suntem încredințați de ceea ce scrie în Lege, proroci și apostoli, și vom rămâne tari, lepădând noi înșine toate ereziile și părerile care nu sunt după Christos, fiind statornici și mereu abundenți în lucrarea Domnului, căci truda noastră nu va fi zadarnică.
Dar noi propovăduim pe Christos cel răstignit. – 1 Corinteni 1:23
Să nu se întoarcă cel apăsat, ci nenorocitul și săracul să laude Numele Tău! Scoală-te, Dumnezeule, apără-Ți pricina! Adu-Ți aminte de ocările pe care Ți le aruncă în fiecare zi cel fără minte! – Psalmul 74:21-22
