Introducere
Un scurt istoric al documentului[1]
„Cele cinci puncte ale calvinismului” mai sunt numite și „doctrinele harului” deoarece accentuează foarte puternic intervenția crucială, decisivă și supranaturală a harului în viața păcătosului. Puține persoane știu că ceea ce astăzi este cunoscut ca „cele cinci puncte ale calvinismului” prezentate sub acrostihul „TULIP” au fost o reacție la cele cinci puncte ale arminianismului. Inițial nu au existat cinci puncte ale calvinismului, ci ale arminianismului.
Jacobus Arminius (1560-1609) a făcut o călătorie în Geneva pentru a studia în academia unde preda Theodore Beza, succesorul lui Calvin. A devenit reacționar respingând doctrina reformată a predestinării. În 1603 a fost ales profesor la Universitatea din Leiden, alături de Fancis Gomarus (1563-1641). Scânteile unei dezbateri lungi au început când a predicat o serie de predici pe cartea Romani și a deviat de la învățătura reformată a predestinării susținută de biserica Olandei.
Primul conflict deschis are loc în 1604 când Willem Bastingius expune public câteva din învățăturile lui Arminius. Ca reacție, Gomarus îl însărcinează pe Samuel Gruterus să îl combată și să apere poziția calvinistă, lucru care are loc în același an. Ulterior Gomarus demisionează dezgustat de teologia propagată de partida arminiană. În anii 1608 și 1609 au loc câteva dezbateri înaintea curții de la Den Hague, în timpul căreia Arminius se îmbolnăvește grav, iar după ce se întoarce la Leiden moare la scurt timp.
Un grup de susținători ai lui Arminius, numiți și „remonstranți”, împreună cu liderii lor Uytenbogaert și Episcopius, s-au întâlnit la Gouda în 16 ianuarie 1610 unde au formulat cinci doctrine opuse învățăturii bisericii reformate așa cum era prezentată în Mărturisirea de Credință Belgiană. Ei au prezentat acele învățături într-un „Protest”.
Documentul „Remonstratia” din 1610 a enunțat cinci doctrine în opoziție cu învățătura calvinistă a Bisericii Reformate a Olandei, într-o ordine diferită de cea a acrostihului TULIP: alegerea condiționată, ispășirea universală, depravarea parțială, harul rezistibil și perseverența condițională.
Răspunsul pe care l-au dat ulterior bisericile reformate întrunite prin reprezentanții ei în Sinodul de la Dordrecht în 1618-1619 a fost o reacție la o încercare de a schimba învățătura bisericilor reformate din Olanda. În concluzie, bisericile reformate nu au protestat sau reacționat la învățătura oficială arminiană, ci situația a fost exact opusă.
Până la întrunirea Sinodului au existat câteva răspunsuri date acestor noi învățături, iar printre cele mai proeminente a fost cel dat de Festus Hommius. În 1610 a fost publicat Protestul, iar Hommius a reacționat în anul următor, în 1611, ca reprezentant al părții calviniste. Probabil el a fost primul care a formulat prima expunere sistematizată, deși sumară, a celor cinci puncte ale calvinismului în ordinea respectată ulterior în acrostihul TULIP.
Iată doctrinele harului după acrostihul TULIP:
T – Total depravity (depravarea totală)
U – Unconditional Election (alegerea necondiționată)
L – Limited Atonement (ispășirea limitată)
I – Irezistible Grace (harul irezistibil)
P – Perseverance of Saints (perseverarea sfinților)
Motivul pentru care în documentul redactat de Festul Hommius există șapte articole se datorează faptului că articolul 2 vorbește explicit și direct despre alegerea copiilor credincioșilor acesta fiind o extensie a articolului 1 despre alegerea necondiționată. În mod similar, articolul 6 și 7 prezintă doctrina perseverării în har, autorul oferind o expunere mult mai detaliată a acestei doctrine decât asupra celorlalte articole.
Andrei Croitoru, 2023
[1] O bună parte din informațiile istorice au fost preluate din Reformed Confessions of the 16th and 17th Centuries in English Translation, Compiled with Introductionis by James T. Dennison, Jr (Grand Rapids: Reformation Heritage Books).
Documentul
Articolul I
După cum în Adam, întreaga rasă umană, creată după chipul lui Dumnezeu, a căzut împreună cu el în păcat, și astfel a devenit atât de coruptă încât toți oamenii sunt concepuți și născuți în păcat, și de aceea sunt din fire copii mâniei, fiind morți în greșelile și păcatele lor, așa încât în ei nu mai este nicio putere să se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu și să creadă în Hristos, cu nimic mai mult decât un mort are puterea de a se învia pe sine însuși din morți; tot așa Dumnezeu atrage din această condamnare și eliberează un anumit număr de oameni pe care, în planul său etern și neschimbat, i-a ales doar prin har, după buna plăcere a voii Sale, spre mântuirea în Cristos, trecându-i cu vederea pe ceilalți în dreaptă Sa judecată și lăsându-i în păcatele lor.
Articolul II
Nu doar adulții care cred în Cristos și umblă într-un mod vrednic de Evanghelie sunt recunoscuți ca și copii aleși de Dumnezeu, ci și copiii legământului atâta timp cât nu dovedesc contrariul prin umblarea lor; de aceea părinții credincioși, atunci când copiii lor mor în pruncie, nu au niciun motiv să se îndoiască de mântuirea copiilor lor.
Articolul III
Dumnezeu, în alegerea Sa, nu a privit la credința sau convertirea aleșilor Lui, nici la folosirea corectă a darurilor Sale, ca temei al alegerii; ci dimpotrivă, El a plănuit și decretat, În planul său etern și neschimbător, să dea credință și perseverență în evlavie și, astfel, să mântuiască, pe aceia pe care i-a ales spre mântuire după buna plăcere a voii Sale.
Articolul IV
Pentru acest scop L-a prezentat și le-a dat pe singurul Său Fiu Isus Cristos, pe care l-a dat morții pe cruce, pentru a-și mântui aleșii, astfel încât, deși suferința lui Cristos, fiind a singurului născut și unicului Fiu a lui Dumnezeu, este suficientă pentru ispășirea păcatelor tuturor oamenilor, totuși, conform cu planul și decretul lui Dumnezeu, își are eficiența spre împăcare și iertarea păcatelor doar în aleșii și adevărații credincioși.
Articolul V
Mai mult, cu același scop Domnul Dumnezeu a lăsat că Evanghelia Sa sfântă să fie predicată, iar Duhul Sfânt lucrează, în mod extern, prin predicarea aceleași Evangheliei și intern prin harul special, atât de puternic în inimile celor aleși, și le luminează mințile, le transformă și reînnoiește voințele, îndepărtând inimă de piatră și dându-le o inimă de carne, într-o asemenea manieră încât prin aceste metode ei nu doar că primesc puterea de a se converti pe ei înșiși și a crede, ci în mod faptic și voluntar ei se pocăiesc și cred.
Articolul VI
Aceia pe care Dumnezeu a hotărât să-i salveze, nu sunt doar iluminați, regenerați și reînnoiți așa încât să creadă în Hristos și să se întoarcă la Dumnezeu, ci prin aceeași putere a Duhului Sfânt, prin care au fost întorși la Dumnezeu, fără vreo contribuție a lor înșiși, sunt în același fel și în mod continuu păstrați și susținuți; așa că, deși multe slăbiciuni ale firii sunt legate de ei atâta timp cât sunt în această viață și se află în lupta continuă dintre carne și Duh, iar uneori cad în păcate grele, cu toate acestea, același Duh predomină în această luptă, și nu permite ca aleșii lui Dumnezeu să se împotrivească, prin corupția cărnii, sfințirii Duhului, așa încât ea să fie stinsă în ei, și prin consecință, ei să piardă complet și final adevărata credință care le-a fost odată dăruită și Duhul înfierii pe care L-au primit ca și copii ai lui Dumnezeu.
Articolul VII
Totuși, adevărații credincioși nu pot găsi nici o scuză în această învățătură așa încât să umble fără grijă în poftele cărnii, deodată ce este imposibil ca cei care au adevărata credință și sunt încorporați în Hristos să nu producă roadele mulțumirii; dimpotrivă, cu cât se asigură pe ei înșiși și simt că Dumnezeu lucrează în ei, a voi și a face, conform cu buna Sa plăcere, cu atât ei perseverează în ducerea mântuirii lor cu frică și cutremur, știind că aceasta este singura metodă prin care lui Dumnezeu îi face plăcere să-i țină în picioare și să-i aducă la mântuire. De aceea, El folosește în Cuvântul Său tot felul de avertismente și amenințări, nu pentru a-i face să dispere sau să se îndoiască de mântuirea lor, ci mai degrabă pentru a trezi în ei acea frică de copil, observând slăbiciunea cărnii în care, cu siguranță ar pieri, dacă Domnul Domnul nu i-ar păstra în picioare prin harul Său nemeritat, care este singura cauză și temelie a perseverării lor; astfel încât, deși îi avertizează în Cuvântul Său să vegheze și să se roage, totuși ei nu au acest lucru din ei înșiși, ci de la același Duh care, printr-un har special, îi pregătește pentru acest lucru și, astfel, îi păstrează cu putere în picioare.
